vineri, 29 iulie 2016

Expunerea in vivo în cazul atacului de panică

Una dintre tehnicile pe care le practic în cazul pacienţilor mei care suferă de atacuri de panică este expunerea in vivo. Este mult mai uşor pentru cei care acuză asemenea tulburări să-şi dezvolte mecanismele de adaptare pe termen lung şi să-şi împărtăşească sentimentele, să discute cu psihoterapeutul lor ce simt, de ce simt şi mai ales cum pot depăşi momentele atât de neplăcute pentru ei.

Să luăm, de exemplu, cazul unui şofer care nu poate urca o pantă mai abruptă din cauza fricii că va avea un atac de panică şi că, din această cauză, va provoca un incident rutier. Teama este atât de pronunţată încât se caută rute alternative care, cel puţin în cazul capitalei, înseamnă ore în plus de petrecut în trafic, stare accentuată de nervozitate, zgomot - pe scurt, stres suplimentar.

Pacienţii mei ştiu că, la sfârşit de săptămână, putem parcurge împreună una sau mai multe rute dintre cele obişnuite pentru ei. Această abordare îi ajută să deprindă exerciţiile şi tehnicile pe care le pot practica atunci când sunt singuri în trafic, în timp ei reuşind să se descurce în condiţii similare fără a mai apela la un ajutor specializat. Pe de altă parte, în timpul unei astfel de sesiuni îşi pot descrie stările prin care trec, astfel încât să găsim împreună soluţiile de care au nevoie şi care le pot fi la îndemână oricând în situaţii asemănătoare.

Am ales, pentru acest post, Bucureştiul, însă panta este o problemă majoră pentru cei care doresc să-şi petreacă un sfârşit de săptămână sau un concediu la munte. Sunt persoane care evită să se deplaseze pe drumurile montane tocmai din teama de a se pune într-o situaţie inconfortabilă, chiar jenantă, în faţa partenerilor de afaceri sau a prietenilor. Prin expunerea in vivo, toţi cei care doresc acest lucru pot dobândi cunoştinţele necesare şi îşi pot îmbunătăţi capacitatea de a-şi gestiona teama şi de a petrece momente plăcute în aer liber, în linişte, departe de tumultoasa capitală în care se vor întoarce de fiecare dată.

joi, 14 iulie 2016

Depresia, o problemă de sănătate publică

Depresia este o problemă de sănătate publică serioasă din cauza ratei din ce în ce mai crescute a incidenţei. Din totalul afecţiunilor raportate în lume în anul 2002, 4,5% au fost depresii. Dacă nu este tratată adecvat, depresia poate deveni cronică, o persoană ajungând să înregistreze pe durata vieţii mai multe episoade depresive.

În raportul său intitulat World Health Statistics 2007, Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că depresiile sunt tot mai des asociate cu afecţiuni precum astmul, angina, artrita sau diabetul. Deşi „studiul nu demonstrează că oamenii devin mai depresivi atunci când suferă deja de o afecţiune cronică”, există o precizare: diagnosticarea la timp şi tratarea stărilor depresive sunt esenţiale, indiferent de starea de sănătate a unei persoane. „În multe dispensare, atunci când se prezintă la control pacienţi care suferă de mai multe afecţiuni, inclusiv depresie, aceasta din urmă rămâne adesea nediagnosticată, tratamentul prescris vizând de obicei bolile cronice.”
Cum se manifestă depresia? Mulţi pacienţi spun că au probleme cu somnul, au coşmaruri sau se trezesc dimineaţa fără chef. Pe de altă parte, sunt pacienţi care dorm neobişnuit de mult. Alte simptome sunt pierderea poftei de mâncare, slăbitul fără motiv, balonarea, lipsa apetitului sexual, dereglarea ciclului menstrual în cazul femeilor, lipsa spontaneităţii în gândire şi în mişcări, oboseală excesivă, evitarea comunicării cu cei din jur etc.
În funcţie de natura şi de severitatea simptomelor, episodul depresiv poate avea intensitate redusă, medie sau severă. Aproximativ 15% dintre stările depresive severe pot lua o formă psihotică, pacienţii fiind rupţi de realitate. Aceştia acuză halucinaţii, spun că aud voci care îi condamnă sau îi ameninţă, că se simt neimportanţi, că se simt pedepsiţi, că sunt bolnavi şi nu se vor mai face bine niciodată. Uneori, depresia poate fi mascată de consumul excesiv de alcool sau de substanţe halucinogene. Nu sunt puţini cei care îşi găsesc un refugiu în alcool, în tutun, în medicamente şi chiar în droguri, având falsa impresie că aşa vor ieşi din „pasa proastă”.
Stările depresive pot fi cauzate de anotimp, de naşterea unui copil (depresia postpartum) sau de o afecţiune deja existentă (cancer, boli cardiovasculare, durere cronică, diverse tumori, tulburări hormonale, diabet). Copiii şi persoanele în vârstă prezintă un risc, primii din cauza fobiilor sau a comportamentului deviant, iar ultimii din cauza sentimentului de inutilitate sau a procesului de îmbătrânire.
Mituri şi prejudecăţi
În publicaţia Conquering Depression (2001), Biroul regional pentru Asia de Sud-Est al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii prezintă o serie de mituri şi de prejudecăţi legate de depresie, dar mai ales de persoanele care trec prin stări depresive. Sunt persoane imprevizibile, vorbesc şi se poartă ciudat, e doar vina lor, n-or să-şi revină nici dacă urmează un tratament – iată câteva stereotipuri întâlnite frecvent, mai ales atunci când medicii de familie sau specialiştii din serviciile primare de asistenţă medicală nu au ei înşişi o înţelegere adecvată a modului de diagnosticare şi apoi a tratamentului ce trebuie prescris în astfel de situaţii.
Mitul 1. Depresia afectează mai ales persoanele din ţările industrializate, nu şi pe cei ce trăiesc în ţările în curs de dezvoltare. Greşit: depresia afectează persoane din toate mediile, din toate ţările. În unele state, este adevărat, aceasta este catalogată drept „melancolie” sau „tristeţe” mai ales atunci când afectează persoanele în vârstă, fiind considerată ceva „normal” şi tocmai de aceea... netratată.
Mitul 2. Depresia este o stare influenţată de vrăjitoare, de descântece, de magia neagră etc. Greşit: depresia este o afecţiune ca oricare alta. Apariţia ei este cauzată de factori ambientali sau biologici, simptomele fiind de ordin psihologic şi fizic. În cultura indiană, de exemplu, fizicul şi psihicul sunt strâns legate şi se influenţează reciproc.
Mitul 3. Depresia este o afecţiune, dar ea nu poate fi tratată. Greşit: depresia poate fi tratată atât prin psihoterapie, cât şi medicamentos şi sunt tot mai mulţi psihologi specializaţi în tratarea unor astfel de tulburări.
Mitul 4. Banii cheltuiţi pe tratarea depresiei nu sunt investiţi cu folos, multe alte boli, infecţioase sau cronice, necesitând sume importante de bani care nu sunt întotdeauna disponibile. Greşit: afecţiunile psihice au fost ignorate în trecut şi multe dintre ele continuă să fie tratate inadecvat. În prezent, cinci dintre primele zece afecţiuni raportate la nivel mondial sunt de ordin psihologic/psihiatric. Evident, depresia se numără printre acestea. Studiile arată că în 2020 depresia va deveni a doua afecţiune la nivel mondial, imediat după bolile cardiovasculare.
Mitul 5. Depresia este doar o scuză. Complet greşit: cei care suferă de stări depresive nu au nicio vină şi nu pot fi acuzaţi că au o astfel de afecţiune.
Mitul 6. Competiţia din ziua de astăzi şi ritmul de viaţă alert crează o predispoziţie la stări depresive. Adevărat: concurenţa sporită poate induce stări de anxietate. Pierderea locului de muncă poate fi cauza unei supărări majore. Totuşi, oamenii trebuie să găsească modalităţi de a face faţă stresului cotidian.
Mitul 7. Cauza depresiei unei persoane este un factor extern. Greşit: factorii externi nu sunt întotdeauna cei care provoacă stările depresive. Este recunoscut deja că reacţiile chimice de la nivelul creierului uman pot conduce la depresii chiar şi în lipsa influenţei factorilor externi.
Mitul 8. Odată diagnosticată cu depresie, o persoană va suferi de această afecţiune toată viaţa. Greşit: în marea majoritate a cazurilor, depresia durează o perioadă limitată de timp. După ce a urmat un plan psihoterapeutic şi/sau un tratament medicamentos adecvat, persoana în cauză nu va mai acuza simptomele, îşi va putea relua activitatea normală şi va reveni la starea de sănătate iniţială.
Mitul 9. Nu trebuie să apelăm la un specialist pentru o stare depresivă, un concediu scurt sau un pahar de alcool sunt suficiente pentru a ne ameliora suferinţa. Greşit: sunt mulţi cei care gândesc în acest mod, doar că cel sau cea care trece printr-o stare depresivă nu se va bucura deloc de vacanţă, iar alcoolul poate agrava depresia. Aceasta nu poate fi tratată decât prin psihoterapie şi/sau medicaţie, iar sprijinul familiei sau al anturajului sunt decisive.
Mitul 10. Dacă o persoană care trece printr-o stare depresivă spune că se sinucide, nu o să recurgă de fapt la un astfel de gest. Greşit: suicidul este un risc major în cazul depresiilor. O ameninţare ca aceasta trebuie luată în serios şi o discuţie cu un specialist plin de tact şi empatie, pe parcursul căreia persoana în cauză îşi poate exprima ideile şi sentimentele şi poate primi sfaturi adecvate, poate preveni suicidul.
Mitul 11. Cei ce au tot confortul material nu suferă de depresii. Greşit: un nivel socio-economic scăzut ar putea fi un factor determinant, dar starea depresivă afectează toate păturile sociale. Celebrităţi sau persoane extrem de bogate au trecut prin stări depresive sau pot suferi depresii. Vedeta americană de televiziune Roseanne, Eric Clapton, Jimmy Hendrix sau Marilyn Monroe sunt doar câteva exemple.

duminică, 31 ianuarie 2016

Testul psihologic pentru permisul de arma: reglementari noi




Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 319/2015 pentru modificarea si completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor si al munitiilor.  Aceasta a intrat in vigoare la data de 14.01.2016. Aici gasiti materialul integral. 

Articolul 14, alineatul 5, stabileste responsabilitatile psihologilor avizati in specialitatea psihologie aplicata in domeniul securitatii nationale de catre Colegiul Psihologilor din Romania. In acest sens, atunci cand persoana evaluata trebuie reexaminata sau a primit avizul 'inapt', psihologul are obligatia sa transmita rezultatul examinarii catre Inspectoratul General al Politiei Romane in maxim 5 zile. 

Prin noua reglementare se urmareste evitarea situatiilor in care o persoana care a picat testul psihologic pentru eliberarea avizului de port arma sa nu mai poata apela la serviciile altui psiholog inainte de termenul prevazut de lege. 

Reexaminarea se poate efectua o singura data, dupa cel putin 15 zile şi cel mai tarziu la 30 zile de la data primei evaluari. Avizul psihologic are valabilitate de 12 luni de la data emiterii acestuia.


sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Pământul e rotund

Scriam aici despre opţiuni, despre responsabilitate, despre satisfacţia pe care ţi-o produce o alegere corectă sau despre nemulţumirea care rezultă dintr-o decizie greşită.

După vizionarea unui nou film prezentat în cadrul Festivalului One World Romania am concis că pământul este rotund, după cum cercul pe care începem să-l desenăm în copilărie se închide, aproape de fiecare dată, tot în primii ani de acumulare a experienţei de viaţă.

Documentarul Hold me tight, Let me go ne vorbeşte despre copii, mai precis despre copiii traumatizaţi. Mulberry Bush este o şcoală din Marea Britanie, întemeiată în 1948 de Barbara Dockar Drysdale, în care copiii-problemă sunt incluşi într-un program special de recuperare şi reintegrare care se întinde pe durata a şase luni până la trei ani de zile.


Copiii prezentaţi în film s-au confruntat în primii ani de viaţă cu traume de natură diferită: decesul unui părinte, abuzul fizic, lipsa afecţiunii, necunoaşterea tatălui. Undeva, în subconştientul lor, s-a dezvolat un tip de frustrare pe care copiii nu ştiu nici s-o definească, nici s-o accepte, nici s-o controleze. În schimb, şi-o exprimă prin accese de furie îndreptate adesea împotriva celor care îi ocrotesc şi care doresc cu adevărat să-i ajute.

Fierul se bate cât e cald, spune o vorbă românească pusă în practică la şcoala britanică. Copiii-problemă sunt scoşi din mediul lor şi introduşi într-un program dedicat şi adecvat fiecărui caz în parte. Este uimitor devotamentul adulţilor implicaţi în procesul de recuperare, empatia acestora, răbdarea lor şi rezistenţa la frustrare. De asemenea, este de invidiat modul de lucru multi-displinar.

Obiectivul pe termen lung al programului sus-amintit este acela de reintegrare socială a unor persoane (acum copii) care s-ar putea transforma în adolescenţă în victime ale influenţelor nefaste, pentru ca la maturitate să umple celulele unor penitenciare. Este un tip de intervenţie timpurie scumpă dacă este să ne gândim pe termen scurt sau mediu, dar incredibil de ieftină pe termen lung.

Merită să investeşti într-un astfel de proiect (şi nu mă refer neapărat la partea financiară, care până la urmă este cea mai facilă)? În mod sigur da. Măsura câştigului este dată chiar de către Alex, unul dintre copiii care urmează să termine programul: "când o să fiu mare, o să vin aici să vă ajut pe voi".

marți, 12 ianuarie 2016

Stresul cotidian

Fără să ne dăm seama, stresul cotidian îşi lasă amprenta asupra conduitei profesionale sau familiale. Spaţiul intim nu este o noţiune înţeleasă şi tocmai de aceea nu poate fi nici acceptat, nici respectat. Reacţiile pe care le dezvoltăm atunci când suntem agresaţi de insistenţele şi de nivelul diferit de educaţie al persoanelor cu care intrăm în contact depind de rata permeabilităţii sau a imunităţii la stres.

Călătoria cu mijloacele publice de transport în condiţiile actuale, şofatul în zone aglomerate, zgomotele citadine, instabilitatea existentă în orice societate dezvoltată sunt doar câţiva dintre factorii externi care au impact puternic asupra psihicului uman. Dacă la aceştia adăugăm şi factorii interni - predispoziţia la instabilitate emoţională, nivelul redus al coping-ului sau lipsa capacităţii de adaptare la mediu - atunci avem toate ingredientele necesare dezvoltării unui comportament agresiv şi intolerant.

Refuzul categoric de a discuta cu un specialist nu este deloc întâmplător. Psihologia a fost una dintre ştiinţele puse la zid în societatea comunistă, iar absolvenţii şcolii moderne de psihologie îşi fac loc cu greu în spaţiul profesional. Sănătatea mintală nu este încă percepută ca fiind o componentă a sănătăţii publice, iar efectele pe termen lung nu au fost calculate.

Ca orice alt serviciu, consultaţia psihologică are un cost. Dacă în economiile dezvoltate acesta este suportat de către sistemul public de asigurări de sănătate, în România preţul trebuie suportat de către client. Din păcate... Este unul dintre argumentele invocate de către cei care ar apela la un astfel de serviciu, dar nu o fac.

Matematic vorbind, beneficiile pe termen mediu şi lung pe care le-ar avea o persoană dacă ar apela din timp la o formă de psihoterapie sunt net superioare pierderilor, cel puţin de ordin financiar, suportate de aceasta. Iată un singur exemplu: sunt persoane care au frică de înălţime şi refuză un job bine plătit, care în plus mai oferă şi satisfacţii, doar pentru că locul în care ar urma să-şi desfăşoare activitatea este situat la unul dintre etajele superioare ale unui bloc turn. În plus, nu pot folosi nici liftul pentru că suferă de claustrofobie.

Conform datelor statistice, cele mai mari salarii din România sunt cele din sistemul bancar. Dacă jobul despre care discutăm ar fi într-o bancă, refuzul costă minim câteva sute de euro pe lună sau mii de euro anual. Putem adăuga primele, bonusurile, programele de formare şi perspectiva unei cariere de succes. Un program de psihoterapie cognitiv-comportamentală se parcurge, în funcţie de caz, în aproximativ 15-20 de şedinţe cu o frecvenţă de 1-2 şedinţe săptămânal. La finalul acestuia, clientul este capabil să-şi gestioneze fobiile şi stările anxioase, gândurile negative (cogniţiile) şi poate avea o activitate profesională perfect normală. Fără un astfel de plan terapeutic, persoana în cauză nu numai că poate pierde tot ce am enumerat mai sus ca beneficii, dar îşi amplifică stările dezadaptative.

Aritmetica a fost şi este un instrument obiectiv de măsurare a eficienţei. Ea este la îndemâna oricui şi poate fi utilizată în luarea unei decizii.

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Prizonier în propriul corp


Perioada de criză pe care o traversăm a acutizat una dintre problemele cu care se confruntă specialiștii din sănătatea mintală: depresia.

Nu există cifre clare în ceea ce privește numărul românilor care suferă de depresie, însă din activitatea curentă constat că astfel de cazuri sunt tot mai dese.

Una dintre întrebările pe care mi-o pun clienții mei este: de ce să fac psihoterapie (cu un psiholog) dacă urmez un tratament medicamentos (prescris de un medic psihiatru)?

Unul dintre motive este că medicamentele dau o stare de somnolență. Aceasta permite corpului să intre într-un repaus fizic care este benefic recuperării. Cu toate acestea, în perioadele de veghe gândurile negative revin. Iar prin gânduri negative mă refer la informațiile recurente legate de cauza depresiei.

În cazul unui pacient care dezvoltă o depresie din cauza presiunii de la locul de muncă, de exemplu, gândurile provin din neputință (vrea să schimb ceva, dar nu pot), din sentimentul de inutilitate (acum, dacă sunt bolnav, o să-mi pierd locul de muncă), din frustrare (am vrut să îmbunătățesc procesul x, dar nu am fost lăsat / ascultat)…

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) face de ani de zile recomandarea ca depresia să fie tratată combinat – tratament medicamentos + psihoterapie – tocmai pentru a preîntâmpina recăderile și pentru a nu transforma pacientul într-un prizonier în propriul corp.

Specialiștii OMS au constatat că atunci când medicația este întreruptă, gândurile negative – care nu sunt anihilate de antidepresive – revin cu aceeași intensitate sau sunt și mai puternice. Pe de altă parte, acestora li se adaugă și frustrarea că pacientul nu s-a vindecat deși a urmat, uneori ani în șir, un tratament care nu a dat rezultatele așteptate.

Rolul psihoterapiei este, printre altele, și acela de a-l ajuta pe pacient să-și restructureze (reformuleze) gândurile negative. ‘Vreau să schimb ceva, dar nu pot’ se poate transforma în ‘Voi putea schimba ceva dacă îmi pun mintea la contribuție, dacă găsesc soluții alternative’. ‘Acum, dacă sunt bolnav, o să-mi pierd locul de muncă’ se poate reformula: ‘Boala nu este permanentă, ci e o stare temporară. Dacă urmez tratamentul corect și îmi fac exercițiile așa cum îmi recomandă psihoterapeutul meu, o să mă vindec mai repede.’ Și lista poate continua.

În depresie, lucrul în echipă este esențial. În centrul echipei este pacientul, iar alături de acesta, dincolo de medicul psihiatru și de psiholog / psihoterapeut, trebuie să fie familia. Cu toții colaborează pentru a-i oferi persoanei respective sprijinul de care are atât de multă nevoie. 

marți, 23 august 2011

Malaria versus sănătatea mintală

Chiar dacă în statele cu venituri mici depresia a ajuns o problemă de sănătate la fel de gravă ca malaria (3,2% faţă de 4%), fondurile destinate sănătăţii mintale sunt mărunţiş în comparaţie cu cele alocate combaterii malariei. 

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că numărul persoanelor care suferă de depresie a ajuns, la nivel mondial, la 151 de milioane (peste 2% din populaţia lumii), iar al celor care se sinucid în fiecare an se apropie de un milion (844 000).

La cifrele se mai sus se adaugă alte 26 de milioane de persoane care au fost diagnosticate cu schizofrenie, 40 de milioane - cu epilepsie şi 24 de milioane - cu Alzheimer şi alte forme de demenţă.

Trecând dincolo de cifrele seci, trebuie spus că efectele afecţiunilor psihice sunt mult mai grave. Atât persoanele diagnosticate, cât şi familiile acestora devin victime ale stigmatizării şi discriminării, ale violenţei şi abuzurilor. Uneori, pacienţilor li se impun restricţii în exercitarea drepturilor civile şi politice şi au acces restrâns la servicii de sănătate sau sociale.

Iar societatea, ţinându-i departe de o educaţie adecvată şi de locurile de muncă ce le-ar suplimenta venitul şi aşa aproape inexistent, nu face altceva decât să îi adânceasă în disabilitate şi să îi împingă spre un deces prematur.