duminică, 24 ianuarie 2010

Intervenţia psihosocială în caz de dezastru

Haiti. Un coşmar, un şoc, o situaţie incredibilă: cea mai mare catastrofă umanitară ivită din senin într-o ţară care oricum era la limita sărăciei.

Urgenţele au un impact puternic asupra persoanelor, familiilor şi comunităţilor pe diferite paliere sociale. Indiferent de nivel, un dezastru erodează factorul protectiv care ar fi, în mod normal, la îndemână. Mă refer aici la sprijinul moral, psihic, uneori material ce ar putea fi oferit de grupul primar (familie) sau de cel secundar (prieteni, colegi de serviciu). Aceştia fie nu mai există, fie au şi ei, la rândul lor, nevoi similare. Dezastrul sporeşte riscul amplificării problemelor deja existente şi dă naştere altora, invizibile până la apariţia cataclismului. Chiar dacă diferendele sociale şi psihologice există în fiecare grup, ele sunt trăite în mod diferit, de fiecare persoană în parte, în funcţie de resursele disponibile şi de capacitatea de adaptare la noua situaţie.

În cazul unui dezastru, partea socială nu poate fi separată de cea psihologică. O problemă socială pre-existentă (apartenenţa la un grup discriminat sau marginalizat) este influenţată de una psihologică identic pre-existentă (abuzul de alcool sau existenţa unor tulburări mentale). După dezastru, separarea de familie, lipsa siguranţei, stigmatizarea, ruperea reţelelor sociale, distrugerea structurilor comunitare, pierderea resurselor şi chiar a încrederii sunt dublate de doliu, de stres post-traumatic, de creşterea consumului de alcool, de depresie sau tulburări de anxietate. Chiar şi asistenţa umanitară are aceeaşi influenţă bivalentă: socială (suprapopulare, dispariţia intimităţii, dependenţa de ajutor) şi psihologică (anxietate sporită din cauza lipsei informaţiilor privind distribuţia ajutoarelor alimentare sau nealimentare). Continuare...

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Stresul la locul de muncă

Ce ar putea determina o situaţie în care trei angajate de la recepţia unei clinici medicale private să aibă fiecare propria părere asupra modului în care funcţionează sistemul de ticketing? Pe cine să crezi atunci când una dintre funcţionare îţi spune că ai nevoie de bilet de ordine, alta - că dimpotrivă, pentru ca cea din urmă să intre în defensivă, acuzându-te pe tine, clientul, că nu înţelegi cum trebuie să foloseşti sistemul.

O primă concluzie ar ţine de modul în care au fost recrutate cele trei persoane şi, mai apoi, despre felul în care managerul înţelege să-şi instruiască personalul la locul de muncă. Analizând mai profund, însă, îmi explic speţa doar prin prezenţa unui nivel ridicat de stres al angajatelor respective, stres care conduce iniţial la lipsă de coordonare, iar mai apoi la dezvoltarea unui comportament total inadecvat faţă de client.

Biroul Internaţional al Muncii (ILO) a efectuat la mijlocul anului trecut un sondaj în rândul a 30 000 de subiecţi. Pe baza rezultatelor, ILO estimează că 2% dintre angajaţi (aproximativ 10 milioane de persoane la nivel european) devin victime ale violenţei fizice a colegilor de serviciu; 4% dintre angajaţi sunt victime ale violenţei fizice din partea unor persoane din afara serviciului; 2% dintre angajaţi sunt hărţuiţi sexual; iar 5% (aproximativ 25 de milioane) dintre ei au parte de intimidare şi agresivitate. În ceea ce priveşte ultima categorie, 8% din totalul celor 25 000 000 provin din sistemul medical, rată egală cu cea din hoteluri şi restaurante şi mai mare decât domeniul educaţiei şi al transporturilor (6%).

Cele mai afectate sunt femeile, în special cele tinere (15-29 de ani), numărul celor supuse agresivităţii şi hărţuirii fiind dublul numărului de bărbaţi din aceeaşi categorie de vârstă.

Unul dintre factorii care creşte şansele de manifestare a violenţei la locul de muncă este presiunea timpului.

Revenind la cele relatate la început, stau şi mă întreb dacă şefa celor trei recepţionere s-a întrebat vreodată dacă nu cumva starea lor de iritabilitate, faptul că nu-şi ascultă clientul şi că-l întrerup atunci când acesta vorbeşte, durerile de cap de după discuţiile din care tot cele trei ies şifonate, eventualele dureri de stomac, starea de anxietate sau insomniile acestora nu sunt produse de un nivel crescut al stresului la locul de muncă.

vineri, 15 ianuarie 2010

Tinereţe fără bătrâneţe

În urmă cu ceva timp, unul dintre pacienţii mei îmi povestea că a ajuns în camera de gardă a unui spital din cauza unui atac de panică. Lângă el, o femeie în vârstă (aproape 90 de ani), îl ruga pe medic să nu cumva să uite de pastilele ei, pentru că ea nu vrea să moară.

Când a văzut-o cât de mult ţine la viaţă, pacientul meu şi-a venit rapid în fire şi a plecat acasă, uitând de suferinţa lui şi înţelegând că locul lui nu era nicidecum la camera de gardă. El este bine, sănătos, acum, a dus la bun sfârşit planul terapeutic şi sunt ferm convins că vrea să ajungă şi el la o vârstă venerabilă. Pentru el, dar şi pentru cei care ţin la viaţă suficient de mult cât să-şi dorească să trăiască 100 de ani, iată câteva sfaturi utile: