luni, 16 iunie 2008

Depresia la adolescenţi poate fi tratată mai bine dacă medicamentaţia se combină cu psihoterapia

ScienceDaily apreciază că această combinaţie este mult mai eficientă în tratamentul adolescenţilor cu depresie majoră, rezultatele fiind mai bune decât în cazul în care s-a optat doar pentru una dintre metode.

Conform rezultatelor studiului tratamentului adolescenţilor depresivi, subiecţii cărora li s-a administrat fluotexină (Prozac) şi care au parcurs şi un plan terapeutic de orientare cognitiv-comportamentală pe parcursul a 36 de săptămâni au obţinut rezultate mai bune decât cei care au mers doar pe una dintre variante.

Aparent, administrarea de fluotexină naşte nişte semne de întrebare în cazul tinerilor. În timpul tratamentului, rata de suicid a celor care au luat doar medicamente a fost mai mare (15%) decât cea a adolescenţilor care au combinat cele două metode (8%). Acest lucru sugerează cercetătorilor faptul că includerea unei terapii de tip cognitiv-comportamental dă un plus de siguranţă şi scade vulnerabilitatea la suicid.

“În abordarea combinată, cele două tratamente se completează”, a spus doctorul John March de la Universitatea Duke, principalul autor al studiului. “Fluotexina poate disipa destul de repede simptomele fizice ale depresiei, iar terapia cognitiv-comportamentală îi ajută pe pacienţi să dobândească noţiunile necesare confruntării cu emoţiile negative.”

Doctorul Thomas Insel, directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală (SUA), apreciază că „depresia la adolescenţi este o afecţiune severă care trebuie şi poate fi tratată agresiv. Medicamentaţia antidepresivă, combinată cu psihoterapia, este o metodă sigură şi eficientă de recuperare a tinerilor care au această afecţiune.”

Studiul a fost efectuat pe 439 de persoane, având două durate de timp: 12, respectiv 36 de săptămâni, rezultatele fiind aceleaşi. La mijlocul tratamentului (după 18 săptămâni), rata de răspuns a pacienţilor care au ales combinaţia între cele două metode de tratament a fost de 85%, faţă de 69% (doar Prozac) sau 65% (doar psihoterapie). La 36 de săptămâni, rata de răspuns a crescut la 86%, faţă de 81% (atât Prozac, cât şi psihoterapie).

Adaptare după NIH, National Institute of Mental Health.

vineri, 6 iunie 2008

Furia, instinct de supravieţuire

Claxoane, fluierături, înjurături, ţipete, ceartă, scandal, încăierare, bătaie, lovire, ucidere – toate aceste cuvinte definesc într-un fel sau altul furia. O trăire, un sentiment sau o emoţie se poate transforma într-o secundă în furie – un sentiment cât de poate de normal – consecinţele fiind problemele la locul de muncă, în viaţa privată şi înrăutăţirea radicală a calităţii vieţii.

Asociaţia Americană a Psihologilor a elaborat o broşură care vine în sprijinul celor care vor să-şi înţeleagă şi să-şi controleze furia. Iată câteva dintre explicaţiile şi sfaturile oferite:

Charles Speilberger, psiholog specializat în studiul furiei, o defineşte ca fiind „starea care variază în intensitate de la iritare medie la ieşiri necontrolate şi chiar ură”. Ca orice altă emoţie, ea este însoţită de modificări de ordin psihologic şi biologic: atunci când se enervează, o persoană va avea un ritm cardiac mai accelerat, presiunea arterială va creşte, la fel cum se va întâmpla şi cu nivelul hormonilor, al adrenalinei şi al noradrenalinei.

Factorii care provoacă furia pot fi de ordin intern şi extern. O persoană (coleg de muncă sau şef), un eveniment (aglomeraţia din trafic, pierderea trenului sau a avionului) sau grija excesivă purtată unei persoane dragi (rudă sau prieten), inclusiv rememorarea unei traume, pot perturba ritmul normal de funcţionare şi pot provoca accese de furie.

Cel mai instinctiv mod de a ne exprima furia este agresivitatea. Furia este un răspuns adaptativ la ameninţare, ea inspirând manifestări ale puterii (în sensul agresiv al cuvântului) care ne permit să ne controlăm adversarul şi să ne apărăm atunci când suntem atacaţi. Normele sociale, legale şi chiar bunul simţ nu ne permit să ne manifestăm fizic împotriva celor care ne enervează şi de aceea avem nevoie, la nivel conştient şi inconştient, de metode şi de procese care să ne ajute să combatem sau să ne reprimăm sentimentele de furie.

Principalele trei abordări sunt: exprimarea, suprimarea şi calmarea. Exprimarea asertivă (şi nu agresivă) a furiei este cea mai sănătoasă metodă de manifestare. Procedând astfel, veţi învăţa cum să vă clarificaţi poziţia faţă de un subiect, nevoile pe care le aveţi, modul în care vă puteţi îndeplini obiectivele fără a-i jigni sau răni pe cei din jur. Asertivitatea înseamnă respect faţă de sine şi faţă de cei din jur.

Furia poate fi suprimată, transformată şi apoi redirecţionată, proces ce poate fi parcurs dacă vă delimitaţi de propriile sentimente, renunţaţi a vă mai gândi la cauza ce le-a produs şi începeţi să vă concentraţi asupra unui comportament constructiv. Pericolul acestei metode constă în faptul că, nefiind pregătiţi să vă descărcaţi astfel, o să vă consumaţi în interior, ceea ce vă poate afecta sănătatea (hipertensiune arterială sau depresie). Acumularea furiei poate amplifica problemele, ajungându-se chiar la exprimarea patologică a furiei prin dezvoltarea comportamentului de tip pasiv-agresiv sau a unui tip de personalitate cinică şi ostilă. Persoanele care jignesc permanent în stânga şi-n dreapta, care critică tot şi pe toată lumea şi care fac comentarii cinice nu au învăţat cum să-şi exprime furia în mod constructiv. Nu surprinde pe nimeni faptul că aceste persoane nu se înţeleg cu prea multă lume.

Nu în ultimul rând, furia trebuie calmată din interior. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă reprimaţi ieşirile, ci trebuie să controlaţi răspunsurile interioare, parcurgând o serie de paşi pentru a vă reduce ritmul cardiac, pentru a vă calma şi pentru a pune sentimentele pe plan secundar.

Când niciuna dintre aceste tehnici nu funcţionează, cineva, undeva, sigur va avea de suferit”, concluzioneaza Spielberger.

Articolul complet aici.

miercuri, 4 iunie 2008

60% dintre clienţi consideră că terapia nu s-a terminat la momentul potrivit

Într-un articol publicat de ScienceDaily.com la începutul acestui an, se arată că 60 la sută dintre persoanele care au apelat la serviciile unor clinici de psihologie consideră că programul terapeutic fie s-a terminat prea repede, fie a durat prea mult. Datele au fost prezentate de şeful Departamentului de Sănătate Mintală Comunitară din cadrul Facultăţii de Bunăstare Socială şi Ştiinţe Medicale a Universităţii din Haifa. “Chiar dacă toţi subiecţii au recunoscut că este natural ca un plan terapeutic să se termine la un moment dat, terapeutul şi clientul convenind asupra acestui aspect, rezultatele cercetărilor noastre arată că adesea lucrurile nu stau chiar aşa”, a spus profesorul Roe.

Rezultatele studiului, publicat în trei jurnale de specialitate (Bulletin of the Menninger Clinic, The Journal of the American Academy of Psychoanalysis & Dynamic Psychiatry si Psychology and psychotherapy: Theory, research and practice), arată că 84% dintre subiecţi au recunoscut că ei sunt cei care au decis încheierea terapiei. Restul de 16% au declarat că terapia s-a încheiat de comun acord sau că decizia i-a aparţinut terapeutului. Numai 40% dintre subiecţi au considerat că terapia s-a încheiat la momentul potrivit, 37% - că s-a terminat mai repede decât şi-ar fi dorit, iar 23% au apreciat că terapia a durat prea mult timp.

Motivul cel mai des invocat de clienţii care au decis să pună capăt terapiei a fost cel financiar (34,5%), pe locul doi clasându-se nepotrivirea cu terapeutul (27,6%). Pe de altă parte, cei care au considerat că terapia a durat prea mult timp au furnizat următoarele explicaţii: disconfortul în relaţia cu terapeutul (26,3%), pierderea speranţei că terapia va da roade (21,1%) şi dependenţa de terapeut (21,1%).

Subiecţii care au răspuns că planul terapeutic s-a încheiat la momentul potrivit s-au declarat satisfăcuţi de relaţia cu terapeutul. Factorii care au contribuit la formarea unei păreri bune despre terapeut au fost: sentimentul că încheierea terapiei este o formă de manifestare a independenţei; reflectarea aspectelor pozitive ale relaţiei terapeutice; reflectarea câştigului dobândit în urma parcurgerii terapiei.

“Chiar dacă experienţa clinică sugerează că terapeuţii trebuie să-şi ajute clienţii să se concentreze mai ales asupra aspectelor care ţin de trauma emoţională şi de dificultatea despărţirii, conform datelor studiului este la fel de important ca terapeutul să inspire optimism”, a apreciat profesorul Roe.

duminică, 1 iunie 2008

Armata americană decimată de suiciduri

Armata americană se confruntă cu o nouă problemă în Irak: numărul în creştere al suicidurilor. Joi, 30 mai, au fost date publicităţii datele potrivit cărora în anul 2007 s-au înregistrat în rândul militarilor 115 suiciduri (18,8 suiciduri la 100 000 militari) atât în SUA, cât şi în zonele de conflict, faţă de 102 suiciduri în 2006. Nu sunt incluse date referitoare la veterani sau la cei care-au ieşit din serviciul militar.

În ultimul an, 32 de soldaţi americani din Irak şi-au pus capăt zilelor. În pofida eforturilor depuse de oficialităţile militare în vederea îmbănătăţirii pregătirii psihologice şi a sănătăţii mintale, suicidul a fost principala cauză de deces non-combativ din ultimul an, producând aproximativ o treime dintre decesele non-ostile din Irak.

Colonelul Elspeth Ritchie, psihiatrul şef al armatei, consideră că această situaţie este una de normalitate. „Există despărţiri între prieteni, fără nicio legătură cu războiul, iar dificultăţile pot apărea în orice căsnicie, civilă sau cu unul dintre soţi lucrând în armată. Noi nu vedem o relaţie evidentă între conflict şi suicid.” Totuşi, el recunoaşte că gărzile prelungite pun la grea încercare rezistenţa psihică a militarilor.

În ultimii ani, armata SUA a operat o serie de modificări menite a preveni suicidul, noile măsuri contribuind la o monitorizare mai atentă a celor care sunt sub tratament medicamentos şi la reducerea numărului soldaţilor cu tulburări psihice din zonele de conflict.

Articolul complet aici.