joi, 31 ianuarie 2008

Psihoterapia, între moft şi necesitate

Într-un articol publicat de New York Times Magazine în 27 ianuarie, Daphne Merkin spune că psihoterapia este, pentru unii, “o necesitate scumpă”, în timp ce pentru alţii – categorie constituită din semeni care “nu ar trece pragul unui cabinet de psihoterapie indiferent cât de ridicat ar fi nivelul lor de anxietate” sau care „nu se împacă prea bine cu viaţa de zi cu zi” – ea, psihoterapia, este “o simplă pălăvrăgeală.

”Dorind să convingă cititorul că psihoterapia, atunci când este practicată corect, nu este deloc “un moft scump”, Merkin dă câteva exemple de filme şi seriale (Monk, Frasier sau Huff fiind difuzate şi pe micile noastre ecrane) care oferă telespectatorului o imagine a problemelor pe care le poate rezolva un psihoterapeut.

Frumuseţea psihoterapiei este aceea că, printr-o relaţie sănătoasă, de durată medie sau lungă, adevărul, acceptarea şi transformarea pot învinge în final un comportament inadaptativ, violent sau negativist. Lupta cu propriul EU trebuie purtată şi nu este deloc una dureroasă. Dimpotrivă, este una dintre puţinele lupte din care nu ieşi decât învingător.

În pofida confuziei care ne domină, împotriva tristeţii şi a poverilor din prezent, bătălia cu noi înşine ne ajută să ne redescoperim şi să ne acceptăm aşa cum suntem.

sâmbătă, 26 ianuarie 2008

Putere sau tărie?

Am început să aud tot mai des, în varii conversaţii, spunându-se despre o femeie sau despre un bărbat că sunt „puternici”. Nu sunt puţini cei ce se descriu ei înşişi ca fiind „persoane puternice”. Argumentaţia este, de obicei, aceeaşi: individul în cauză are potenţă financiară, un job bun, o relaţie stabilă cu un partener şi îşi permite vacanţe de un lux relativ pe meleaguri străine.

La celălalt capăt al societăţii sunt oameni care-şi duc cu greu traiul zilnic, care se luptă cu boala, sperând s-o învingă şi neaşteptând ajutor din partea celor din jur, care-şi chibzuiesc venitul ruşinos de mic fără a se îndatora, care nu-şi amintesc să fi avut vreodată un concediu, dar care au tăria de a trece peste toate acestea cu demnitate.

Fiecare zi este, pentru ambele „tabere”, un stres: primii pot fi afectaţi de creşterea bruscă a cursului de schimb valutar, multe dintre bunuri fiindu-le ipotecate. Apoi, nimeni nu este de neînlocuit, iar un job de vis este prin definiţie unul vânat în condiţiile în care concurenţa de pe piaţa muncii este tot mai acerbă şi tot mai lipsită de etică. Motiv pentru care mulţi dintre cei puternici nu ştiu dacă vor avea tăria să piardă totul şi s-o ia de la început.

Pe de altă parte, orice semn de însănătoşire este o bucurie fără margini; orice dar primit din partea semenilor aduce o nouă speranţă; orice nouă şansă reprezintă luminiţa de la capătul tunelului şi gândul că viaţa nu este nedreaptă – adică puterea de a te bucura de ce ţi se oferă.

Ce ne dorim, aşadar, să avem în viaţă: putere sau tărie?

sâmbătă, 19 ianuarie 2008

Cum arată prima şedinţă de psihoterapie?

Acest blog este din ce în ce mai accesat de cei care doresc să afle mai multe despre atacurile de panică, despre fobii, despre stările depresive, despre sănătate mintală, pe scurt: despre serviciile psihologice.
Căutarea pe Internet este primul pas pe care-l face o persoană ce conştientizează că are o problemă, dar nu ştie nici care este natura acesteia, nici ce-ar putea face pentru a-şi ameliora starea în care se află.
Al doilea pas ar fi contactarea unui specialist. Aici, însă, încep să se exprime rezervele sau să se ridice barierele. Întrebările pe care şi le pune orice individ care ar dori să apeleze la un psiholog ar fi: Cât de confortabil m-aş simţi în prezenţa specialistului? Este acesta cu adevărat calificat? Care ar fi costul unei şedinţe pentru identificarea problemei sau al parcurgerii unui plan terapeutic pentru rezolvarea acesteia? Ce vor spune rudele, colegii sau prietenii când vor auzi că merg la psiholog?
Să presupunem că nevoia este atât de acută încât trecem peste orice sentiment de ruşine sau prejudecată şi ne facem o programare. Urmează, inevitabil, prima şedinţă. Nu am mai făcut niciodată un astfel de pas şi în mod sigur nu ne vom simţi în largul nostru. Nu ştim dacă specialistul va păstra confidenţialitatea. Până la urmă, ne punem sufletul pe tavă şi îi furnizăm informaţii extrem de delicate despre noi şi despre cei cu care convieţuim. Nu ştim dacă psihoterapeutul va fi capabil să interacţioneze corespunzător aşteptărilor noastre, să empatizeze sau să ne facă să ne simţim bine în prezenţa sa, oferindu-ne totodată soluţii viabile.
La al treilea pas suntem deja în cabinet şi, pentru a nu uita de ce ne aflăm acolo, avem în buzunar lista de motive, cauzele ce au produs starea de disconfort, durata acesteia şi simptomele, ce ne-a ajutat să depăşim o situaţie limită sau ce ne-a agravat condiţia. Este bine să ne gândim din timp şi la o persoană sau două (membru al familei sau prieten) care-ar putea participa alături de noi în terapie, dacă este cazul.
Odată încheiată prima şedinţă, începem să analizăm: suntem mulţumiţi sau nu de specialist? Dacă nu, este dreptul nostru şi avem opţiunea de a alege pe altcineva, Colegiul Psihologilor din România furnizând datele tuturor celor avizaţi şi cu drept de liberă practică, pe specializări. Sentimentul final este unul de satisfacţie? Atunci stabilim cu psihologul data următoarei şedinţe, tema acesteia, durata estimată a planului terapeutic şi obiectivele urmărite.

sâmbătă, 12 ianuarie 2008

Importanţa evaluării psihologice a angajaţilor

Presa a relatat în ultimele zile despre două incidente care necesită o serie de comentarii de natură psihologică: “Şoferul unei maşini de transport valori, împuşcat de un coleg” (Hotnews.ro) şi “Un şef de agenţie bancară s-a aruncat de la etaj după ce a pierdut la cazino” (Event365.ro).

Teoretic, ambele persoane au trecut printr-un proces de recrutare/selecţie care a inclus şi o evaluare psihologică. În cazul angajatului firmei de pază G4S Cash Services, parte a grupului G4S, care şi-a împuşcat colegul, acesta ar fi avut nevoie de două avize psihologice: unul pentru eliberarea permisului de port armă, altul pentru ocuparea postului respectiv. Deducem că, în urma evaluărilor psihologice, respectiv pe baza avizelor eliberate, ambele persoane erau apte pentru funcţiile ocupate.

Procesul de mai sus nu este unul complet dacă el nu este continuat în timp, dacă activitatea angajatului nu este evaluată permanent, inclusiv prin metoda 3600, dacă testele psihologice nu sunt însoţite şi de un interviu şi dacă orice modificare de comportament nu este sesizată şi discutată tocmai pentru a preveni apariţia unui incident, indiferent care ar fi natura acestuia. Şefii direcţi sunt primii care trebuie să observe dacă subordonaţii dau acelaşi randament şi, dacă nu, să iniţieze discuţii pentru a identifica sursa nemulţumirilor, frustrărilor etc. Odată identificate, problemele trebuie supuse unei analize a departamentului resurse umane pentru elaborarea unui plan care să preîntâmpine potenţialele tulburări în bunul mers al activităţii companiei.

Şi totuşi...

“Paşcu are 27 de ani şi era un împătimit al jocurilor de noroc”, relatează Ziarul Financiar. „Paşcu avea referinţe foarte bune, adunate prin informatori, aşa cum se procedează în cazul în care o bancă fură un tânăr de viitor de la concurenţă. Nu existau recomandări de la fostele locuri de muncă”, scrie Ziare.ro.

Grupul G4S a mai trecut printr-un incident neplăcut în urmă cu şase luni, când un angajat al firmei şi-a ucis soţia, după care s-a sinucis. Conform Mediafax, „La nivelul conducerii, nu s-a ştiut despre situaţia sa familială şi nici comportamentul său nu a ridicat probleme la serviciu.”

Cazurile de mai sus necesită o revizuire completă şi profundă a modului în care este privită şi înţeleasă evaluarea psihologică. Firmele trebuie să conştientizeze că nu pot obţine profit cu angajaţi care au probleme în afara cadrului instituţional, unele dintre acestea extrem de grave, ale căror consecinţe nu numai că pun sub semnul întrebării reputaţia companiei, dar pun în pericol viaţa celorlalţi angajaţi.