sâmbătă, 27 mai 2017

Internetul şi comunicarea psihoterapeutică

De multe ori spunem lucruri care sunt înţelese greşit de partenerul de dialog sau facem afirmaţii pe care, după numai câteva momente, le regretăm. Dăm vina pe planete, pe vremea urâtă de afară, pe indispoziţie, uneori chiar şi pe oboseală, dar de unde pleacă de fapt acest scurtcircuit?

În primul rând, trebuie să ţinem cont de nişte reguli ale comunicării, proces în care părţile implicate urmăresc nişte obiective. Mesajul transmis de emiţător nu poate fi decodat sau tradus de receptor decât dacă acesta din urmă cunoaşte codul respectiv. Pe de altă parte, dacă nu putem vedea emiţătorul, nu avem acces la non-verbalul acestuia (mimica feţei, privirea, gestica etc), ceea ce ne îngreunează şi mai mult decodarea. Interpretăm mesajele în funcţie de nivelul nostru de educaţie, de existenţa unor prejudecăţi, de aşteptările pe care le avem de la interlocutor.

Sunt persoane care m-au întrebat ce cred despre consilierea pe Internet. Cred că acest tip de comunicare psihoterapeutică are avantajele şi dezavantajele sale. Digby (John Howard) Tantam, profesor de psihologie clinică la Universitatea Sheffield (Centrul pentru studierea conflictelor şi reconciliere) din Marea Britanie, consideră că Internetul a fost creat pentru a deveni tehnologia dominantă care să asiste comunicarea din domeniul sănătăţii. Psihoterapeuţii şi consilierii psihologici din ţările dezvoltate îl consideră deja un instrument indispensabil. Totuşi, accesul la Internet este destul de scăzut şi chiar dacă numărul conexiunilor va creşte sigur, ritmul nu pare să fie extraordinar de accelerat. Acesta ar fi un prim dezavantaj.

Este adevărat, Internetul încurajează anonimatul, ceea ce ne face să credem că apelând la acest tip de comunicare ne putem proteja mai bine identitatea sau că şansele ca relatările noastre să rămână confidenţiale sunt mult mai mari. Eroare – sinceritatea, flexibilitatea şi încrederea sunt atributele principale ale comunicării şi sunt fundamentul relaţiei psihoterapeut-subiect.

Avantajul major al Internetului apare însă atunci când persoanele cu dizabilităţi motorii, persoanele extrem de ocupate sau cele care suferă de fobii ce fac din ieşirea din casă un calvar vor să apeleze la un psihoterapeut.

Totuşi, atunci când terapia presupune şi expunerea in vivo la factorii stresori, contactul fizic şi comunicarea directă cu psihoterapeutul nu pot fi înlocuite nici de un echipament performant (PC), nici de conexiunea extrem de bună la Internet. Este una dintre situaţiile în care tehnologia n-a reuşit să învingă factorul uman.

luni, 9 ianuarie 2017

Informaţii generale despre terapia cognitiv-comportamentală

Descriere generală
Terapia cognitiv-comportamentală are o durată relativ scurtă şi este orientată spre rezolvarea unei game largi de probleme de ordin psihologic, pornind de la depresie şi mergând până la anxietate, accese de furie, dispute matrimoniale, teamă, dependenţă sau consum excesiv de substanţe. Terapia se bazează pe modul în care gândim (“cogniţiile” noastre), în care ne comportăm sau pe modul în care comunicăm în prezent, mai degrabă decât pe experienţele din copilărie. Sunt numeroase studiile care demonstrează că terapia cognitiv-comportamentală este la fel de eficientă ca şi tratamentul medicamentos în depresie, anxietate, comportament obsesiv sau în fobii. Mai mult, datorită faptului că pacienţii învaţă cum să se ajute singuri, îşi pot îmbunătăţi permanent comportamentul, chiar şi după terminarea terapiei.
Evaluarea pacienţilor
La începutul terapiei cognitiv-comportamentale, psihoterapeutul vă va solicita să completaţi o serie de formulare pentru auto-evaluare, astfel încât să poată analiza simptomatologia şi paleta de probleme. Sunt evaluate, în funcţie de caz, depresia, anxietatea, teama, furia, problemele fizice, personalitatea şi relaţiile cu cei din jur. Scopul acestei analize este acela de a colecta cât mai multe informaţii pentru ca apoi, împreună cu psihoterapeutul, să puteţi învăţa rapid ce probleme aveţi (sau nu aveţi) şi cât de grave sunt (sau nu sunt) acestea. Dumneavoastră sunteţi cel sau cea care, împreună cu psihoterapeutul, veţi pune la punct un plan al terapiei. Veţi stabili detalii precum intervalul de timp dintre şedinţe, relevanţa tratamentului medicamentos, diagnosticul, obiectivele, abilităţile necesare, nevoia de schimbare şi modul în care gândiţi, vă comportaţi şi/sau comunicaţi etc.
Cum arată o şedinţă de psihoterapie?
Spre deosebire de alte forme de terapie, nestructurate, în terapia cognitiv-comportamentală planul întâlnirii sau al şedinţei este stabilit de pacient împreună cu psihoterapeutul. În timpul acesteia puteţi include o analiză a şedinţei anterioare, a temelor pentru acasă, puteţi discuta una sau mai multe probleme, puteţi revizui ce aţi înţeles în întâlnirea anterioară, ce aţi învăţat, puteţi decide care e tema de lucru pentru întâlnirea următoare şi aşa mai departe. Obiectivul dumneavoastră este să vă rezolvaţi problemele şi nu doar să aveţi cui să vă plângeţi.
Tema pentru acasă
Dacă vă duceţi la o sală de fitness şi aveţi la dispoziţie un antrenor, probabil vreţi să învăţaţi cum să executaţi corect exerciţiile şi atunci când antrenorul nu este lângă dumneavoastră. Este un lucru valabil şi în cazul terapiei cognitiv-comportamentale: învăţaţi în timpul şedinţelor ce şi mai ales cum să faceţi în afara cabinetului psihologic, pe cont propriu. Cercetătorii au demonstrat că un pacient care îşi face temele cu sârguinţă îşi rezolvă problemele mai repede şi pe termen lung faţă de un pacient care nu doreşte să înveţe. Tema pentru acasă poate include notarea stărilor prin care treceţi, a gândurilor pe care le aveţi, ale comportamentului într-o anumită situaţie, o etapizare a activităţilor zilnice, stabilirea unor obiective, provocarea unor gânduri negative, colectarea de informaţii, găsirea unui mod diferit de comunicare cu cei din jur etc.