Stresul acut

Stresul acut apare de obicei la o lună după ce o persoană a trecut printr-o experienţă neplăcută sau dureroasă de tipul unei ameninţări, unei tâlhării sau unui deces în familie, după un accident cu consecinţe serioase sau după o boală grea. La toate acestea, omul răspunde prin emoţii puternice, printr-o stare de teamă mai accentuată sau prin dezvoltarea sentimentului de neajutorare, uneori chiar de culpabilitate.

Încă din timpul primului război mondial, această stare a început să fie cunoscută sub numele de “suflu”, făcându-se analogia între explozia bombelor şi reacţia soldaţilor. În prezent, cei mai afectaţi sunt civilii, fiind tot mai clar că oamenii încep să sufere de stres acut într-o perioadă scurtă de timp şi semnalând simptomele imediat după o traumă.

Trauma poate fi definită în termeni medicali şi psihologici. Din punct de vedere medical, ea se referă la corpul uman (rănire, operaţie, accident). Această definiţie este de obicei asociată cu medicina de urgenţă. Din punct de vedere psihologic, însă, trauma are un înţeles diferit şi se referă în special la durerea emoţională, la tulburare sau la şocul psihic, acestea având adesea consecinţe pe termen lung atât la nivel mental, cât şi fizic.

Trauma psihică este un răspuns normal la un eveniment extrem şi presupune crearea memoriei emoţionale care este depozitată în profunzimea creierului uman. Se consideră că riscul apariţiei unei stări emoţionale puternice creşte odată cu expunerea la evenimentul traumatizant. Dacă privim manifestările violente din şcoli, de exemplu, un elev care a fost bătut va fi afectat fizic. Pe de altă parte, colegii care au asistat direct la bătaie vor fi mai afectaţi emoţional decât cei care doar au ascultat relatările legate de evenimentul în cauză. Dar chiar şi pentru cei din urmă, expunerea la violenţă poate fi traumatizantă. Din acest motiv, copiii şi adolescenţii care au fost expuşi la acte de violenţă sau la dezastre, fie ele relatate de mass media, trebuie monitorizaţi în timp pentru a detecta primele semne ale instabilităţii emoţionale.

Simptome

Pentru ca o persoană să fie diagnosticată cu tulburare acută de stres, simptomele trebuie să fi persistat între două zile (minimum) şi patru săptămâni de la evenimentul traumatic şi survine în decurs de patru săptămâni de la apariţia acestuia.

Dacă nu există alte afecţiuni de ordin mintal sau medical care să justifice simptomele, atunci se poate afirma că persoana respectivă suferă de tulburare acută de stres. Dacă simptomele persistă mai mult de o lună de zile, diagnosticul poate fi tulburare de stres post-traumatic.

Simptomatologia include: lipsa reacţiei emoţionale, senzaţia de detaşare, percepţia scăzută a spaţiilor înconjurătoare, depersonalizare, derealizare, amnezie disociativă, stare crescută de anxietate, stare crescută de somnolenţă, libidou scăzut, imagini recurente ale evenimentului traumatizant (gânduri, vise, halucinaţii), evitarea cu îndârjire a expunerii la gânduri, emoţii, discuţii, locuri sau oameni care i-ar putea aminti de traumă etc.

Oamenii au în ei instinctul de supravieţuire care intră în funcţiune imediat ce este percepută o ameninţare. Natura stresului acut este la fel de normală. Impulsul este transmis instantaneu şi transformat în bătăi mai accelerate ale inimii, în presiune arterială mai mare, în transpiraţie, în respiraţie, în metabolism şi în încordări ale muşchilor. Răspunsul cardiac imediat şi accelerarea metabolismului sunt elemente esenţiale ale mobilizării pentru luptă.

Citeşte mai multe aici.

Cum să-ţi alegi psihoterapeutul?

Psychology Today oferă cititorilor săi un ghid practic de alegere a psihoterapeutului. Este genul de informaţie de care orice individ are nevoie, motiv pentru care am adaptat sfaturile revistei americane la contextul românesc.

1. Locaţia. Este un detaliu important, mai ales în condiţiile de trafic din marile oraşe din România. Distanţa de parcurs înseamnă timp, iar timpul este o resursă neregenerabilă. Totuşi, atunci când aţi găsit specialistul potrivit, distanţa nu mai reprezintă un obstacol. În practica privată, există şi psihoterapeuţi care oferă servicii de tip "house call", adică vizite la sediul sau domiciliul clientului.

2. Siguranţă. Asiguraţi-vă că specialistul la care apelaţi este recunoscut de instituţiile abilitate. Dacă nu sunteţi sigur(ă), căutaţi în baza de date a Colegiului Psihologilor din România - registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică.

3. Specializare. Întrebaţi-vă psihologul ce competenţe are. Ca în orice alt domeniu, şi în psihologie există o serie întreagă de specializări: psihologie clinică, consiliere psihologică, psihoterapie, psihologia muncii şi organizaţională, psihologia transporturilor şi a serviciilor, psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale. De asemenea, psihoterapia are şi ea abordări diferite, conform şcolilor/curentelor în care s-au format psihologii (cognitiv-comportamentală, psihanalitică, adleriană, etc).

4. Gradul de confort. Psihologul/psihoterapeutul este persoana căreia îi veţi destăinui mare parte a secretelor dumneavoastră. Doriţi ca această persoană să fie un bărbat sau o femeie? Limba în care comunicaţi poate fi o barieră. Ce limbi străine vorbeşte psihologul la care apelaţi? Terapeutul are o experienţă mai bogată în tratarea unei probleme sau disfuncţionalităţi. Nu ezitaţi să căutaţi pe forumuri sau să întrebaţi prietenii care au sau au avut aceleaşi tulburări, care au apelat la un specialist şi care au fost sau nu mulţumiţi de rezultate.

5. Prima impresie. Înainte de a face alegerea finală, mergeţi la doi-trei specialişti. Chiar dacă în aparenţă pare scump, investiţia totală poate fi redusă atunci când aţi întâlnit specialistul care vă oferă încredere şi sfaturi pertinente, care comunică bine cu dumneavoastră şi în faţa căruia vă puteţi deschide sufletul fără teamă.

6. Aspectul financiar. Când sunaţi pentru a stabili prima întâlnire, întrebaţi cât costă şi cât durează aceasta. Cum şedinţele de psihoterapie nu sunt încă suportate de planul naţional de asigurări de sănătate, aspectul financiar nu este unul de neglijat.

7 mituri legate de alcool

1. Un alcoolic nu se poate lăsa brusc de băut. Teoretic, aşa este. Dacă persoana a fost diagnosticată ca fiind „dependentă de alcool”, răspunsul este „nu”. Foarte rar se întâmplă ca un dependent să se lase brusc de băut. Dar cei care nu sunt dependenţi, ci au doar probleme legate de alcool, îşi pot impune o limită, aceasta fiind chiar zero, în ceea ce priveşte cantitatea de alcool consumată.

2. Toţi cei care beau sunt alcoolici sau au probleme cu alcoolul. Fals. Sunt consumatori ocazionali care nu au avut şi nu vor avea niciodată probleme cu alcoolul. Există o serie de patru întrebări elaborate de John Ewing (în engleză cunoscute sub denumirea de „testul CAGE”). Răspunsul afirmativ la oricare dintre cele patru întrebări sugerează posibilitatea existenţei unei probleme cu alcoolul. Dacă aveţi vreo rudă sau vreun prieten despre care credeţi că face abuz de alcool, încercaţi să-l convingeţi să meargă la un specialist pentru o evaluare sau, dacă este necesar, pentru rezolvarea problemei.

3. Există riscul unei predispoziţii genetice a copiilor care provin din familii în care cel puţin unul dintre părinţi este alcoolic. Adevărat, sunt studii numeroase care identifică o serie de factori de risc pentru ca un consumator ocazional să devină dependent de alcool. Printre aceşti factori se numără: membrii ai familiei (fraţi sau părinţi) dependenţi de alcool; presiune excesivă a anturajului; relaţii de familie disfuncţionale (atât de cuplu, cât şi între părinţi şi copii); conflicte familiale excesive (inclusiv violenţă domestică); sănătate mentală precară a membrilor de familie; rezistenţă scăzută la stres (în familie şi/sau la locul de muncă).

4. Cei care au probleme cu alcoolul nu se vor lăsa niciodată de băut. Fals. Există metode prin care astfel de persoane îşi pot rezolva problema, una dintre acestea fiind psihoterapia cognitiv-comportamentală. În acelaşi timp, persoana în cauză îşi poate stabili propriile reguli sau justificări pentru a se auto-proteja: nu-mi place gustul; nu-mi place starea pe care mi-o produce; vreau să mă controlez singur; mă simt mai bine când sunt treaz; ştiu că, mai târziu, alcoolul o să-mi dăuneze sănătăţii; în fiecare an mor mii de oameni care s-au urcat băuţi la volan; nu mai vreau să beau.

5. Nu este bine să vorbesc cu familia sau cu prietenii despre problemele mele cu alcoolul. Greşit: chiar dacă aveţi impresia că familia sau anturajul se vor distanţa, se vor supăra sau vă vor ocoli, este bine să aveţi sprijinul primar atât de necesar. Familia poate căuta specialişti sau instituţii specializate. Prietenii pot discuta cu experţi sau medici pentru a înţelege mai bine care este natura problemei şi care sunt paşii de urmat. Atât familia, cât şi prietenii vă pot oferi sprijinul social – uneori chiar financiar – extrem de necesar în urmarea unei cure sau a unei terapii.

6. Un alcoolic va rămâne alcoolic toată viaţa sa. Adevărat şi fals. Marea majoritate pot să se lase de băut fără a lua medicamente, dar consumatorii care prezintă simptome de dependenţă într-un grad moderat spre sever trebuie ţinuţi sub observaţie strictă şi au nevoie de tratament medicamentos. Procesul se numeşte dezintoxicare. Chiar şi după o astfel de cură, unele studii raportează o minoritate care rămâne „curată” cel puţin un an de zile, în timp ce alţi dependenţi au perioade de abstinenţă urmate de recăderi. Există, însă, şi o parte formată din cei ce nu se pot lăsa de băut. Trebuie subliniat faptul că un număr mare a celor ce încearcă să se lase de băut au cel puţin o recădere până ajung la abstinenţa totală. Deosebit de importantă este restructurarea sau reabilitarea, fază în care psihoterapeutul vă învaţă cum să identificaţi situaţiile sau sentimentele care vă îndeamnă spre pahar şi vă prezintă metodele prin care vă puteţi rezolva problemele fără a apela la alcool.

7. Cura de dezintoxicare sau terapia poate dura şi ani de zile. Depinde de faza în care a fost depistată, respectiv recunoscută, dependenţa sau problema cu alcoolul. În primă instanţă, persoana în cauză este sfătuită să se lase de băut. A doua fază (doar în cazul dependenţilor) este cea de dezintoxicare şi poate dura 2-3 săptămâni. În următoarele 3-12 luni se va parcurge o etapă în care vor fi combinate tratamentul medicamentos cu psihoterapia, consilierea familiei, terapia de grup şi restructurarea cognitivă. Ultima fază este cea de abstinenţă şi prevenire a recăderii şi poate dura între 3 şi 5 ani sau chiar mai mult (în funcţie de gravitate).

Realitate sau fantezie digitală?

Sunt zile de sărbătoare, de vacanţă, zile în care persoanele extrem de active nu se pot rupe complet de muncă. Unii îşi mai citesc mesajele rămase nedeschise, alţii îşi mai pun în ordine documentele nerezolvate, fiecare explicând că se odihneşte activ.

Există o altă categorie formată din dependenţii de calculator care, deşi nu muncesc, profită de timpul liber pentru a mai descoperi lucruri noi pe Internet sau pur şi simplu pentru a juca un joc. Nu toate jocurile sunt la fel, este adevărat, însă mare parte dintre ele sunt încărcate de violenţă, iar agresivitatea acumulată în zilele de repaus poate fi uşor "transportată" din spaţiul virtual în cel real. Pentru a oferi un singur exemplu, peste 85% dintre jocurile de pe site-ul www.addictinggames.com conţin acte de violenţă.

Dacă măsurăm agresivitatea din comportament, după numai 20 de minute de jucat pe astfel de platforme o să realizăm că în mâinile noastre nu avem doar un joystick sau un mouse, ci o adevărată problemă. Cel mai simplu test la care ne putem supune singuri este măsurarea tensiunii arteriale înainte şi după ce am jucat un joc de conţine acte de violenţă sau înainte de a viziona un film mai dur şi la finalul acestuia. Diferenţa vorbeşte de la sine.

Un alt pericol prezentat de jocurile violente este desensibilizarea. Mulţi specialişti ar spune că desensibilizarea este bună. Sunt perfect de acord, dar numai dacă vorbim despre un chirurg, despre un poliţist sau despre un asistent social (sunt doar câteva exemple), oameni care văd zi de zi sânge, chin şi durere. Pe aceştia, desensibilizarea îi ajută să-şi depăşească momentele de revoltă normală, firească în faţa neputinţei de a face ceva, îi ajută să-şi facă mai departe meseria.

Alte tipuri de desensibilizare sunt, însă, dăunătoare. Obişnuiţa cu actele de violenţă nu ne permite să intervenim atunci când cineva este atacat pe stradă sau ne lasă indiferenţi la injurii, la furturi sau la bătaia dintre doi copii. În astfel de cazuri ştim - sau ar trebui să ştim - cum să ne păstrăm calmul şi cum să acordăm victimei sprijinul de care are nevoie. Doar că, de cele mai multe ori, n-o facem.

Cineva ar putea întreba: de ce joacă lumea jocuri încărcate de violenţă? Răspunsul este simplu: sunt mai scurte şi/sau sunt împărţite pe niveluri. Jocurile de strategie necesită din partea jucătorului un timp mai îndelungat, un anumit nivel de pregătire şi o gândire logică. Celelalte, însă, cer doar o reacţie rapidă. Jucătorul apasă cât de repede poate pe un buton pentru a rămâne în viaţă, pentru a ucide un personaj şi pentru a trece la nivelul următor.

Am amintit de reacţie: aceasta este fizică, emoţională şi mentală. O reacţie se modifică în funcţie de context şi de moment. După ce am petrecut mai mult timp în faţa calculatorului, suntem mai experimentaţi, încercăm lucruri noi şi aşteptăm compensaţii diferite. Pe parcurs, şi motivaţia se schimbă. În timp, se crează dependenţa, iar diferenţa dintre realitate şi fantezie se micşorează.

În România nu există cercetări care să ne ofere informaţii pertinente legate de această problemă. Până când va fi studiată, însă, bucuraţi-vă de zilele libere alături de familie şi de prieteni. Ei sunt realitatea.

În Marea Britanie a fost efectuat recent un studiu privind siguranţa copiilor în lumea digitală. Chiar dacă în document se recunosc beneficiile extraordinare ale noii tehnologii pentru societate în ansamblu, deci şi pentru copii şi tineri, se atrage atenţia asupra faptului că expunerea trebuie să ţină cont de vârstă. Jocurile sunt create, de obicei, de adulţi, iar ceea ce poate fi benefic pentru ei, poate fi dăunător pentru copii.

Consilierea psihologică în beneficiul angajaţilor

Conform estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2000), cel puţin trei angajaţi din zece suferă de tulburări de natură psihică.

Pentru a analiza care sunt motivele pentru care angajaţii intră în concediu medical, cercetătorii din Marea Britanie au efectuat o serie de studii ale căror rezultate indică faptul că principalele cauze care conduc la creşterea numărului de zile-absenţă de la serviciu sunt stresul şi afecţiunile mintale. Totodată, s-a remarcat că, prin acordarea unei consilieri de specialitate (psihologică), angajaţii beneficiază de sprijinul social de care au nevoie şi pot face faţă mai bine presiunilor excesive.

Companiile au început să ofere angajaţilor programe de tip CALM (Counselling and Life Management). Acestea sunt organizate în colaborare cu Asociaţia Britanică de Consiliere şi Psihoterapie, au o durată scurtă (între două şi şase şedinţe) şi sunt opţionale. Specialiştii care oferă serviciile de consiliere sunt psihoterapeuţi cu o bună înţelegere a culturii organizaţionale şi a factorilor ce pot avea un impact asupra stării de sănătate a angajatului. De asemenea, ei trebuie să aibă în vedere nevoile tuturor actorilor implicaţi şi să fie perfect conştienţi de potenţialul conflict dintre interesele angajatorului şi cele ale angajatului. Pentru a putea răspunde nevoilor diferite, psihoterapeuţii trebuie să efectueze mai întâi un audit al nivelului de stres din organizaţie.

Citeşte mai multe despre consilierea psihologică la locul de muncă aici.

Alcoolul şi problemele pe care le crează

Divizia europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii raportează cele mai mari valori ale consumului de alcool pe cap de locuitor, cifra fiind de două ori mai mare decât media la nivel mondial.

În Europa, consumul de alcool este una dintre cauzele majore de deces şi de dizabilitate, peste 6,3% dintre decesele premature raportate în 2002 (600 000 de persoane) având această cauză. Dintre acestea, mai mult de 63 000 au fost persoane cu vârsta cuprinsă între 15 şi 29 de ani.

Consumul de alcool poate reprezenta un factor determinant atât în evaluarea stării de sănătate, cât şi a bunăstării populaţiei. În orice societate, nivelul problemelor legate de alcool creşte sau scade în funcţie de rata de consum. Se estimează că europenii beau cam 12,1 litri de alcool pur pe an, mai mult decât dublul mediei mondiale (5,8 litri). Mai mult, din consumul total, 20-30% revine femeilor, aceasta fiind cea mai mare rată din lume.

Anunţurile recente conform cărora un consum redus de alcool poate preveni apariţia afecţiunilor cardiace sunt interpretate greşit şi contravin avertizărilor referitoare la efectele negative ale acestuia. Organizaţia Mondială a Sănătăţii avertizează, de altfel, că şi atunci când există efecte pozitive, consecinţele nu sunt deloc neglijabile.

De aceea, sub pretextul că alcoolul este un medicament, foarte multe persoane ajung să facă abuz, ajungând într-un final la dependenţă. Pentru recuperarea acestora şi în funcţie de situaţie, se recomanda parcurgerea unui plan psihoterapeutic însoţit de tratament medicamentos.

Mai multe informaţii referitoare la alcool şi efectele sale sunt disponibile aici, aici şi aici.

Sănătatea mintală pe agenda europeană

Bruxelles-ul va găzdui la mijlocul lunii iunie întâlnirea la nivel înalt având ca tema sănătatea mintală din Uniunea Europeană. Obiectivul conferinţei este acela de a întocmi un Pact european multisectorial în domeniu, cele patru direcţii de discuţie fiind: prevenirea suicidului, sănătatea mintală a tinerilor şi educaţia acestora, sănătatea mintală la locul de muncă şi persoanele în vârstă.

De ce începe să capete sănătatea mintală o importanţă atât de mare? Pentru simplul motiv că un om trebuie să fie sănătos atât fizic, cât şi psihic, sănătatea mintală fiind un aspect important atât pentru indivizi, cât mai ales pentru societate. La nivel personal, un nivel bun al sănătăţii mintale le permite oamenilor să-şi pună în valoare potenţialul intelectual şi emoţional şi să-şi îndeplinească rolul în activitatea socială, şcolară sau profesională. La nivel social, un grad ridicat al sănătăţii mintale este sursa coeziunii sociale şi a bunăstării economice.

Site-ul oficial al Uniunii Europene arată că aproximativ 27% dintre cetăţeni au tulburări psihice, ceea ce înseamnă că aproape fiecare dintre noi cunoaşte pe cineva care a avut sau are o astfel de problemă. Afecţiunile psihice pot reduce drastic nivelul calităţii vieţii celor afectaţi şi a famillilor acestora şi sunt cauza principală a unor dizabilităţi. Cele mai frecvente afecţiuni mintale din statele membre ale Uniunii Europene sunt anxietatea şi depresia, aceasta din urmă afectând anual 4,5% din populaţie. De altfel, se estimează că, până în anul 2020, depresia va ocupa locul doi în clasamentul celor mai frecvente cauze ale dizabilităţii în ţările dezvoltate.

Şi pentru că depresia conduce adeseori la suicid, trebuie menţionat faptul că anual se sinucid 58 000 de persoane, în timp ce accidentele de maşină produc 50 700 de decese. Aproape 90% din cazurile de suicid au la bază o afecţiune mintală, de cele mai multe ori depresia.

Dincolo de impactul economic, sănătatea mintală are consecinţe şi în plan socio-uman: excluderea socială, stigmatizarea şi discriminarea celor care suferă de tulburări sau de afecţiuni psihice fac parte din cotidian. Aceste persoane, însă, trebuie să se bucure cel puţin de tratament egal, dacă nu de practici care să le garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin acestea se numără şi demnitatea.

Sursa aici.