sâmbătă, 26 ianuarie 2008

Putere sau tărie?

Am început să aud tot mai des, în varii conversaţii, spunându-se despre o femeie sau despre un bărbat că sunt „puternici”. Nu sunt puţini cei ce se descriu ei înşişi ca fiind „persoane puternice”. Argumentaţia este, de obicei, aceeaşi: individul în cauză are potenţă financiară, un job bun, o relaţie stabilă cu un partener şi îşi permite vacanţe de un lux relativ pe meleaguri străine.

La celălalt capăt al societăţii sunt oameni care-şi duc cu greu traiul zilnic, care se luptă cu boala, sperând s-o învingă şi neaşteptând ajutor din partea celor din jur, care-şi chibzuiesc venitul ruşinos de mic fără a se îndatora, care nu-şi amintesc să fi avut vreodată un concediu, dar care au tăria de a trece peste toate acestea cu demnitate.

Fiecare zi este, pentru ambele „tabere”, un stres: primii pot fi afectaţi de creşterea bruscă a cursului de schimb valutar, multe dintre bunuri fiindu-le ipotecate. Apoi, nimeni nu este de neînlocuit, iar un job de vis este prin definiţie unul vânat în condiţiile în care concurenţa de pe piaţa muncii este tot mai acerbă şi tot mai lipsită de etică. Motiv pentru care mulţi dintre cei puternici nu ştiu dacă vor avea tăria să piardă totul şi s-o ia de la început.

Pe de altă parte, orice semn de însănătoşire este o bucurie fără margini; orice dar primit din partea semenilor aduce o nouă speranţă; orice nouă şansă reprezintă luminiţa de la capătul tunelului şi gândul că viaţa nu este nedreaptă – adică puterea de a te bucura de ce ţi se oferă.

Ce ne dorim, aşadar, să avem în viaţă: putere sau tărie?

2 comentarii:

JohnDoe spunea...

In primul rand, trebuie sa te felicit pentru idee. De ceva timp am inceput sa scriu intr-un blog si de mai mult timp am inceput sa citesc bloguri. Sincer, nici unul nu a avut o idee mai buna decat al tau [desi nu cred ca parerea mea este obiectiv tinand cont ca sunt foarte pasionat de psihologia si comportamentul uman].
Cat despre "putere sau tarie", nu cred ca ne putem dori ceva de la viata pana cand nu ne-am aflat in acea situatie de a fi pierdut totul [eu personal numesc acea situatie "rock bottom"][o simpla prostie de-a mea]. De ce zic asta? Pentru ca nu stiu cat de in masura este cineva de a sti ce isi doreste cu adevarat pana cand nu a simtit mai intai cum este sa pierzi ceva ["nu poti avea ceva, decat dupa ce ai pierdut totul"]. Probabil ca putinta de a te ridica si de a iti dori ceva dupa ce te-ai aflat in situatia de a nu mai avea nimic se cheama tarie, insa aceasta tarie nu este ceva pe care este suficient sa ne-o dorim si ... gata. Este mai degraba o virtute [de ce nu un viciu?] pe care din ce in ce mai putine persoane par sa o aiba [dovada numarul din ce in ce mai mare al oamenilor care prefera sa sa planga in continuu decat sa faca ceva pentru ei insisi]. Fara a minimaliza importanta profesiei tale, trebuie sa spun ca nu cred ca aceasta virtute poate fi insuflata unei persoane printr-o sedinta intr-un cabinet de psihologie. Este mai mult o trasatura [poate chiar genetica] pe care o persoana o primeste din primii ani ai vietii constientizate, ea depinzand de toti factorii ce influenteza un copil [si cum bine stii, sunt foarte multi].

Este doar o parere, cum mi-a mai fost dovedit, este posibil sa ma insel.

Răzvan Bălan spunea...

comentariul tau este, in sine, un articol. si inca unul bun.
"increderea in sine nu poate fi insuflata intr-o sedinta dintr-un cabinet de psihologie." sunt perfect de acord. dar cei mai in masura sa consolideze sau sa demonteze afirmatia ta sunt cei care au parcurs un plan terapeutic si care si-au castigat independenta. sau puterea... sau taria...