”Prin depresie nu trebuie să treci singur”

Încep astăzi seria de guest post-uri ale unor pacienți de care m-am ocupat în ultima perioadă. Oricât de bine aș descrie-o eu ca specialist, experiența trăită de o persoană și mărturisită deschis este mult mai relevantă.

Nu am ales întâmplător subiectul de început: depresia. Numărul românilor care trec prin depresie este îngrijorător de mare și, chiar dacă există explicații, adesea ele nu folosesc decât celor care întocmesc statistici. Familiile celor care s-au sinucis sau ale celor care au trecut printr-o tentativă de suicid nu sunt interesate de cifre.

Vă invit, așadar, să intrați într-o realitate palpabilă, deși uneori invizibilă. Vă aștept comentariile sau întrebările și contez pe intervenția autorilor, deși numele cu care semnează sunt fictive.

Toată lumea mă felicită și-mi spune ce bine arăt și cât de mult am slăbit. Evident, apar întrebările legate de cura de slăbire, dietă, factorul magic. Abia acum pot să recunosc: am trecut printr-o depresie cumplită. Nu cred că sunt mulți cei care vor să beneficieze de rețeta fermecată, după cum nu cred că sunt mulți cei care trec printr-o astfel de experiență și sunt dispuși să admită: da, este vorba de depresie. Arăt bine pe dinafară, dar sufletul meu este ca un burete stors.

Abia acum am aflat că unul dintre semnele vizibile ale depresie este scăderea bruscă în greutate în condițiile în care toate analizele sunt perfecte. Cu asemenea rezultate, cum să accept că am o problemă? Această întrebare, mai precis negarea existenței unei probleme este, iarăși, un semn al depresiei. M-am îngropat în muncă, eram ca un robot, dar nu simțeam nicio satisfacție a rezultatelor obținute, foarte bune de altfel. Cu alte cuvinte, un alt indiciu care indica instalarea depresiei.

Anul trecut, mama mea a avut o tentativă de suicid. Trecuse și ea, la rândul ei, printr-o depresie. O mascase - așa cum am făcut și eu. Asta pentru că de fiecare dată când încerca să vorbească despre supărările ei schimbam subiectul - atitudine de care m-am ”bucurat” și eu. Ea nu a apelat la un specialist - e rușinos să faci așa ceva, crede lumea. Eu am făcut-o, ceea ce m-a menținut pe linia de plutire. De la specialist am aflat și tot ceea ce am scris în paragraful anterior.

Tot de la specialist am mai aflat un lucru: prin depresie nu trebuie să treci singur. Iar când spun ”singur” nu mă refer neapărat la familie sau la prieteni, care au și ei rolul lor, ci la un profesionist, la un psihoterapeut sau la un psihiatru. Depresia nu e nebunie: nu simți că-ți pierzi mințile, poți funcționa la serviciu relativ bine, nu ai o stare permanentă de iritare, nu te cerți cu cei din jur. Dimpotrivă, prima tentativă e cea de fugă, de izolare, de retragere. 

Eu nu am apelat la psihiatru: nu am vrut să iau pastile pentru că știam că ele mă tâmpesc, dar nu-mi rezolvă problema. Ca depresiv, simți nevoia să împarți necazul cu cineva, să vorbești, iar cel mai potrivit om - în cazul meu, firește - a fost psihologul. 

Mai am și acum zile în care-mi vine să mă ascund de oameni, am seri în care plâng în zeci de batiste, dar știu că în orice moment pot vorbi cu cineva, chiar dacă familia sau prietenii mei nu au timp sau chef de bocetele sau de scâncetele mele depresive. Vindecarea? A început cu recunoașterea. Ca să poată fi rezolvata, o problemă trebuie mai întâi acceptată. 

Prof. Mihaela Miroiu a numit-o ”urâta”. A fost diplomată: depresia e hidoasă. De altfel, o poți numi cum vrei pentru că, la un moment dat în viață, tot te întâlnești cu ea. Important este s-o recunoști. Este primul pas spre propria vindecare.

Teodora, București

Viitorul sună... ocupat

"Up in the air" rulează acum pe ecrane. Este un film pe care ar trebui să-l vedem cu toţii pentru că, într-un fel sau altul, ne pregăteşte pentru momentul în care "You're fired" va intra în viaţa noastră. Nu mă refer aici la decizia lui Donald Trump, ci la una dintre consecinţele fireşti ale unei crize economice şi financiare: pierderea locului de muncă.

Problema pe care vreau să o ridic acum nu ţine de modul în care sunt concediaţi angajaţii, ci de tipul de angajat care ar trebui concediat. Să luăm un exemplu cald. Imediat după ce am ieşit de la Movieplex am coborât la Vodafone (Plaza România). Mă interesa să aflu cum anume aş putea renunţa la abonament, una dintre soluţiile vizate fiind cartela reîncărcabilă. Deşi am abonamentul respectiv de aproape 13 ani, business consultant-ul Ramona Neagu nu mi-a adresat o întrebare banală, dar care reflectă conceptul de fidelizare a clientului: "De ce doriţi să renunţaţi la el?" Nu am auzit decât "aveţi nevoie de ştampilă", "trebuie să vă achitaţi mai întâi factura" şi apoi un lung şir de extra-opţiuni disponibile, variante de reîncărcare, costuri suplimentare etc. Totul enunţat cu aroganţa salariatului căruia îi intră bonusul lunar în cont fără să transpire sau să îngheţe, după caz, indiferent câte contracte reziliază lunar.

Am cerut să vorbesc cu managerul de magazin. Înainte să-i expun ceea ce vreau să fac, am ţinut să-i comunic părerea mea despre subordonata cu care tocmai încheiasem discuţia. Am aşteptat - ce eroare din partea mea - aceeaşi întrebare: "De ce vreţi să renunţaţi la abonament?" Am primit, în schimb, explicaţii la explicaţii cu ştampila, cu declaraţia pe propria răspundere, cu proceduri mai complicate decât un proces de divorţ. Nu-mi venea să cred. Le-am recomandat să meargă la Up in the air, să vadă ce se întâmplă atunci când îţi pleacă clienţii. Nicio reacţie. Managerul mi-a cerut un număr de telefon la care să poată lua legătura cu mine. I-am oferit cele două opţiuni disponibile: 075terapie şi 07depresie. M-a rugat să nu-l iau la mişto, "pentru că el mă respectă pe mine". Eram înmărmurit şi gândul mi-a plecat imediat la Elling: Helloooo! 07depresie se formează 0733 77 37 43, adică... Vodafone. Culmea, număr contractat chiar în magazinul condus de domnul manager Cosmin Iancu.

Acum vă întreb pe voi şi pe cei de la Vodafone: dacă aş fi în locul lui Donald Trump, cui să-i spun You're fired? În rolul lui George Clooney n-aş avea nicio problemă: ştiu cum s-o fac.

Bonus: am renunţat şi la adresa de email, şi la Internetul de la Vodafone.

Intervenţia psihosocială în caz de dezastru

Haiti. Un coşmar, un şoc, o situaţie incredibilă: cea mai mare catastrofă umanitară ivită din senin într-o ţară care oricum era la limita sărăciei.

Urgenţele au un impact puternic asupra persoanelor, familiilor şi comunităţilor pe diferite paliere sociale. Indiferent de nivel, un dezastru erodează factorul protectiv care ar fi, în mod normal, la îndemână. Mă refer aici la sprijinul moral, psihic, uneori material ce ar putea fi oferit de grupul primar (familie) sau de cel secundar (prieteni, colegi de serviciu). Aceştia fie nu mai există, fie au şi ei, la rândul lor, nevoi similare. Dezastrul sporeşte riscul amplificării problemelor deja existente şi dă naştere altora, invizibile până la apariţia cataclismului. Chiar dacă diferendele sociale şi psihologice există în fiecare grup, ele sunt trăite în mod diferit, de fiecare persoană în parte, în funcţie de resursele disponibile şi de capacitatea de adaptare la noua situaţie.

În cazul unui dezastru, partea socială nu poate fi separată de cea psihologică. O problemă socială pre-existentă (apartenenţa la un grup discriminat sau marginalizat) este influenţată de una psihologică identic pre-existentă (abuzul de alcool sau existenţa unor tulburări mentale). După dezastru, separarea de familie, lipsa siguranţei, stigmatizarea, ruperea reţelelor sociale, distrugerea structurilor comunitare, pierderea resurselor şi chiar a încrederii sunt dublate de doliu, de stres post-traumatic, de creşterea consumului de alcool, de depresie sau tulburări de anxietate. Chiar şi asistenţa umanitară are aceeaşi influenţă bivalentă: socială (suprapopulare, dispariţia intimităţii, dependenţa de ajutor) şi psihologică (anxietate sporită din cauza lipsei informaţiilor privind distribuţia ajutoarelor alimentare sau nealimentare). Continuare...

Stresul la locul de muncă

Ce ar putea determina o situaţie în care trei angajate de la recepţia unei clinici medicale private să aibă fiecare propria părere asupra modului în care funcţionează sistemul de ticketing? Pe cine să crezi atunci când una dintre funcţionare îţi spune că ai nevoie de bilet de ordine, alta - că dimpotrivă, pentru ca cea din urmă să intre în defensivă, acuzându-te pe tine, clientul, că nu înţelegi cum trebuie să foloseşti sistemul.

O primă concluzie ar ţine de modul în care au fost recrutate cele trei persoane şi, mai apoi, despre felul în care managerul înţelege să-şi instruiască personalul la locul de muncă. Analizând mai profund, însă, îmi explic speţa doar prin prezenţa unui nivel ridicat de stres al angajatelor respective, stres care conduce iniţial la lipsă de coordonare, iar mai apoi la dezvoltarea unui comportament total inadecvat faţă de client.

Biroul Internaţional al Muncii (ILO) a efectuat la mijlocul anului trecut un sondaj în rândul a 30 000 de subiecţi. Pe baza rezultatelor, ILO estimează că 2% dintre angajaţi (aproximativ 10 milioane de persoane la nivel european) devin victime ale violenţei fizice a colegilor de serviciu; 4% dintre angajaţi sunt victime ale violenţei fizice din partea unor persoane din afara serviciului; 2% dintre angajaţi sunt hărţuiţi sexual; iar 5% (aproximativ 25 de milioane) dintre ei au parte de intimidare şi agresivitate. În ceea ce priveşte ultima categorie, 8% din totalul celor 25 000 000 provin din sistemul medical, rată egală cu cea din hoteluri şi restaurante şi mai mare decât domeniul educaţiei şi al transporturilor (6%).

Cele mai afectate sunt femeile, în special cele tinere (15-29 de ani), numărul celor supuse agresivităţii şi hărţuirii fiind dublul numărului de bărbaţi din aceeaşi categorie de vârstă.

Unul dintre factorii care creşte şansele de manifestare a violenţei la locul de muncă este presiunea timpului.

Revenind la cele relatate la început, stau şi mă întreb dacă şefa celor trei recepţionere s-a întrebat vreodată dacă nu cumva starea lor de iritabilitate, faptul că nu-şi ascultă clientul şi că-l întrerup atunci când acesta vorbeşte, durerile de cap de după discuţiile din care tot cele trei ies şifonate, eventualele dureri de stomac, starea de anxietate sau insomniile acestora nu sunt produse de un nivel crescut al stresului la locul de muncă.

Tinereţe fără bătrâneţe

În urmă cu ceva timp, unul dintre pacienţii mei îmi povestea că a ajuns în camera de gardă a unui spital din cauza unui atac de panică. Lângă el, o femeie în vârstă (aproape 90 de ani), îl ruga pe medic să nu cumva să uite de pastilele ei, pentru că ea nu vrea să moară.

Când a văzut-o cât de mult ţine la viaţă, pacientul meu şi-a venit rapid în fire şi a plecat acasă, uitând de suferinţa lui şi înţelegând că locul lui nu era nicidecum la camera de gardă. El este bine, sănătos, acum, a dus la bun sfârşit planul terapeutic şi sunt ferm convins că vrea să ajungă şi el la o vârstă venerabilă. Pentru el, dar şi pentru cei care ţin la viaţă suficient de mult cât să-şi dorească să trăiască 100 de ani, iată câteva sfaturi utile:

Sănătatea femeilor începe să scârţâie

Este demonstrat deja că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii. La nivel mondial, diferenţa dintre durata vieţii femeilor şi a bărbaţilor a ajuns la şase ani.

La fel, este argumentat şi faptul că femeile muncesc mai mult decât bărbaţii. După cele opt ore de serviciu, reprezentantele sexului frumos mai au de tras câteva ore şi la domiciliu cu activităţile casnice. Acesta este şi motivul pentru care tiparele de sănătate încep să se modifice:
- în ţările cu venituri medii şi mari, principala cauză de deces a adolescentelor sunt accidentele de maşină;
- în statele cu venituri mari, principala cauză de deces a femeilor cu vârsta între 20 şi 59 de ani este cancerul de sân;
- cunoscute ca afecţiuni ale bărbaţilor, bolile cardiovasculare au devenit, la nivel mondial, un killer al femeilor.

Tot mai multe fete consumă în mod frecvent tutun şi alcool (aceasta şi pentru că publicitatea la tutun vizează mai ales femeile tinere, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii), care prezintă un risc ridicat de dezvoltare a afecţiunilor la maturitate, mai ales dacă lor li se adaugă lipsa exerciţiilor fizice şi o dietă inadecvată.

În ceea ce priveşte sănătatea mintală, OMS estimează că la nivel mondial, numărul femeilor care suferă anual cel puţin un episod depresiv a ajuns 73 de milioane. Depresia post-partum afectează în următoarele 12 luni de la naştere aproximativ 13% dintre femei. Depresia netratată la timp şi corespunzător are consecinţe grave: suicidul este cea de-a şaptea cauză de deces a femeilor cu vârsta între 20 şi 59 de ani.

Femeile în vârstă plătesc pentru greşelile din tinereţe - fumat, stil de viaţă sedentar, diete nepotrivite -, consecinţele fiind severe: depresie, demenţă, artrită, pierderea vederii şi a auzului.

Mai multe detalii în tabelul de mai jos.

De ce este importanta sanatatea mintala?

1. Pentru ca aproape jumatate dintre tulburarile mintale apar inainte de implinirea varstei de 14 ani. Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii, se stimeaza ca 20% dintre copii si adolescenti sufera de tulburari sau afectiuni psihice.
2. Pentru ca depresia se caracterizeaza printr-o tristete prelungita, dublata de pierderea intereselor de ordin psihologic, comportamental si de simptome fizice. Este prima cauza de dizabilitate la nivel mondial.
3. Pentru ca aproape 800 000 de persoane sunt inregistrate anual cu tentative de suicid, 86% dintre acestea provenind din tarile cu venituri mici sau medii. Mai mult de jumatate dintre cei care-si pun capat zilelor au varsta cuprinsa intre 15 si 44 de ani. Cele mai mari rate ale suicidului se inregistreaza in tarile de estul Europei. Tulburarile mintale constituie principala cauza tratabila a suicidului.
4. Pentru ca razboaiele sau dezastrele naturale au un impact major asupra sanatatii mintale si a starii psihosociale; ratele afectiunilor mintale se dubleaza dupa incetarea situatiilor de urgenta.
5. Pentru ca afectiunile mintale se numara printre factorii de risc in bolile transmisibile si netransmisibile, ele conducand si la raniri intentionate sau accidentale.
6. Pentru ca atat pacientii, cat si familiile celor care sufera de tulburari psihice sunt stigmatizati sau discriminati. In ciuda aparentelor, nivelul stigmatizarii este mai mare in zonele urbane sau in randul persoanelor cu un nivel ridicat de educatie.
7. Pentru ca violarile drepturile pacientilor au devenit rutina in multe tari. Acestea includ legarea, separarea sau negarea unor drepturi de baza, inclusiv intimitatea sau confidentialitatea.
8. Pentru ca exista o inechitate covarsitoare in distributia fortei de munca pregatita sa acorde asistenta medicale. Principala bariera in furnizarea tratamentului sau asistentei specializate este numarul scazut de psihiatri, psihologi, asistenti sociali sau asistente/i medicale/i specializati.
9. Pentru ca sunt cinci elemente cheie care reduc disponibilitatea serviciilor de sanatate mintale: lipsa sanatatii mintale de pe agenda publica si efectele sale in ceea ce priveste finantarea; modul actual de organizare al serviciilor de asistenta medicala in sanatatea mintala; neintegrarea acestor servicii in serviciile medicale de baza; lipsa resurselor umane calificate in domeniul sanatatii mintale; lipsa leadership-ului.
10. Pentru ca lipsa resurselor financiare nu este o scuza suficient de buna a guvernelor, a finantatorilor sau a grupurilor reprezentand forta de munca din sanatatea mintala. Buna functionare a serviciilor de asistenta medicala este asigurata cu numai 2 dolari SUA pe an de persoana in tarile cu venituri mici sau 3-4 dolari SUA in statele cu venituri medii.

Afla mai mult.