Viaţa de după pierderea vieţii

Cred că suntem cu toţii de acord că nu există tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi atunci, de ce ne este atât de greu să acceptăm moartea, să recunoaştem că este lucrul cel mai natural şi că oricât ne este de greu, viaţa noatră trebuie să meargă mai departe?

Durerea provocată de decesul unei persoane dragi sau apropiate nu este o simplă emoţie, ci o reacţia psihologică normală, un proces îndelungat de detaşare de experienţele comune. Pe toată durata unei relaţii acumulăm informaţii şi sentimente ce definesc legătura cu acea persoană şi tocmai de aceea pierderea bruscă a unui partener sau a unui colaborator ne obligă să ne redefinim. Lucru nu tocmai uşor. 

Omul trebuie să accepte că există un început şi un sfârşit. Suntem profund materialişti pentru că ne raportăm la lume şi noi înşine suntem materie, una care-şi schimbă în timp proprietăţile. Teama de moarte porneşte de la lipsa de certitudini şi oricât am căuta şi cerceta, acel tărâm rămâne unul închis, limitat de propria capacitate de interpretare, înţelegere şi acceptare a fenomenului.

Poate fi durerea produsă de pierderea cuiva drag o problemă? Da, iar aceasta este anunţată de câţiva factori: pierderea interesului în activităţile sociale, inclusiv în muncă; ostilitate la adresa unor persoane din anturaj; judecată iraţională, mai ales de ordin financiar; simptome de agitaţie depresivă (comportament hiperactiv, combinat cu o tristeţe profundă) şi autoînvinovăţire; rememorarea unor amintiri legate de persoana dispărută, uneori pentru o lungă perioadă de timp; dificultăţi în acceptarea faptului că fiinţa dragă a dispărut complet din viaţa noastră; comportament de evitare a locurilor sau a celor care au avut vreo legătură cu persoana dispărută (casa bătrânească în care au murit bunicii sau cunoştinţele comune); inducerea unor simptome fizice similare afecţiunii de care-a suferit persoana decedată; inducerea unor simptome psihosomatice, cum ar fi durerile de cap, de stomac sau alte tipuri de durere care nu au nicio legătură cu o boală sau alta.

În psihoterapia cognitiv-comportamentală există o serie de tehnici şi metode menite să ajute supravieţuitorii să-şi înfrângă teama sau anxietatea, aceştia fiind încurajaţi să-şi exprime emoţiile indiferent de natura acestora (ură, dragoste). Tehnica scrisorilor implică aşternerea pe hârtie a lucrurilor ce trebuiau spuse dar, dintr-un motiv sau altul, au rămas nerostite. În metoda scaunului gol, scrisoarea este citită în faţa unui scaun pe care ar fi putut sta defunctul. Procesul de vindecare a suferinţei trebuie supravegheat îndeaproape de psihoterapeut pentru a se evita extremele şi a se previni derapajele emoţionale şi comportamentale.

Sănătatea mintală în detenţie

Divizia europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a editat anul trecut un ghid care analizează problemele de sănătate din instituţiile de detenţie. Două dintre capitolele publicaţiei vizează sănătatea mintală: unul se referă la deţinuţi, iar altul la angajaţii penitenciarelor.

Dintre cele nouă milioane de deţinuţi din întreaga lume, mai mult de jumătate suferă de tulburări de personalitate, iar un milion suferă de afecţiuni mintale severe de tipul psihozelor sau al depresiilor. Cei care comit suicid în detenţie sunt de ordinul miilor. Aproape toţi deţinuţii trec prin stări de anxietate (89%) sau stres (74%). Concluzia? Regimul de detenţie este evident asociat cu problemele de sănătate mintală.

Privarea de libertate implică, inevitabil, şi restrângerea libertăţii de decizie. Deţinuţii nu-şi mai pot alege modul de viaţă, anturajul sau modalitatea de petrecere a timpului liber, ei trebuind să se supună unor reguli impuse de alţii. Legăturile cu familia şi prietenii sunt limitate, iar atunci când sunt posibile, acestea sunt lipsite de intimitate. Factorii suplimentari care pot avea un efect negativ asupra psihicului sunt supraaglomerarea din închisori, mizeria, alimentaţia nesănătoasă, serviciile de sănătate precare şi agresivitatea (fizică, verbală, rasială sau sexuală).

Angajaţii penitenciarelor sunt, la rândul lor, supuşi unui tip aparte de stres. Lipsa capacităţii de a trece peste experienţele traumatizante din activitatea profesională îi împinge, adeseori, pe aceşti funcţionari către consumul excesiv de alcool. Conform publicaţiei, angajaţii fac faţă unui număr sporit de îndatoriri, factorii care cresc nivelul stresului fiind aglomerarea, conflictele interculturale, criminalitatea în grup, consumul de droguri, barierele lingvistice, precum şi numărul mic de angajaţi, adeseori slab pregătiţi.

Ei se mai confruntă şi cu discrepanţele dintre rolul interactiv pe care l-ar avea de jucat în procesul de reabilitare şi realitatea din închisori, care le limitează aportul la furnizarea de servicii şi la asigurarea pazei. O analiză a percepţiei pe care o are personalul şi contribuţia reală pe care ar putea-o avea s-ar exprima grafic printr-o linie având la un capăt "gardianul", iar la celălalt "asistentul social".

În comparaţie cu angajaţii din alte domenii, cum ar fi serviciile de sănătate sau cele de pază, angajaţii penitenciarelor manifestă un spirit critic faţă de propria meserie. Atmosfera de lucru, care include lipsa loialităţii sau a dorinţei de cooperare, dar şi structurile organizaţionale inadecvate, afectează gradul de motivaţie al angajaţilor şi pot aduce un plus de stres. Satisfacţia, însă, creşte pe măsură ce angajaţii îşi pot exprima mai liber doleanţele şi atunci când autonomia în decizii sporeşte.

Gânduri care să inspire

lista rămâne deschisă

"Colegii sau prietenii aşteaptă prea mult de la tine? Le poţi spune: nu pot mulţumi decât o persoană pe zi. Astăzi nu e ziua ta, iar mâine e deja programat altcineva." (anonim)

"Când simţi că poţi face ceva, dar şi când simţi că nu poţi face acel lucru, cam ai dreptate." (Henry Ford)

"Cel mai uşor e să interacţionezi cu 10 000 de oameni, cel mai greu e să comunici cu unul singur." (anonim)

"Dacă stai să judeci oamenii, atunci n-ai timp să-i iubeşti." (Maica Tereza)

"Acceptă faptul că în unele zile eşti cioara, iar în altele statuia." (anonim)

"Nu mai există teamă de Dumnezeu. Nici măcar hoţii nu se mai tem decât, poate, de poliţişti." (părintele Paolo Ficca)

"Copilăria este vârsta primelor suferinţe. În grădina ei plângem cel mai mult." (Maryse Vaillant, scriitoare şi psiholog)