sâmbătă, 27 decembrie 2008

Gânduri care să inspire II

"Creierul poate să te lase într-o mulţime de feluri. E complicat ca o maşină scumpă, dar, în acelaşi timp, e fabricat în serie, cu peste şase miliarde de unităţi în circulaţie." Ian McEwan, Sâmbătă, Editura Polirom 2006

"Când eşti bolnav, nu e înţelept să-ţi brutalizezi şamanul." Ian McEwan, Sâmbătă, Editura Polirom 2006

"Cei mai mulţi dintre noi rămânem înţepeniţi în medieval, detaşaţi şi distanţi de ceea ce nu putem nici poseda, nici controla pe deplin, de ceea ce nu putem vedea sau înţelege." John Fowles, Copacul, Editura Polirom 2007

"... ceea ce durează te face să gândeşti şi, prin urmare, e periculos." Luis Sepulveda, Hot Line, Editura Polirom 2004

"Crede-mă, o să dureze ceva vreme, dar aici există o ordine, abia perceptibilă, dar foarte umană." Michael Ondaatje, În pielea unui leu, Editura Polirom 2004

"În răutatea lui, omul este mai crud şi mai puţin sensibil decât crocodilul din apă. Inima lui este mai dură decât piatra. Vanitatea lui este mai deşartă decât pulberea. Aruncă-l în apă; după ce va ieşi şi hainele i se vor fi uscat, el va fi acelaşi ca înainte. Împinge-l spre tristeţe şi disperare şi, dacă el se va ridica, se va ridica acelaşi ca înainte." Mika Waltari, Egipteanul, Editura Polirom 2008

marți, 9 decembrie 2008

Principalul stres al americanilor este cel financiar

Asociaţia Psihologilor Americani a publicat în numărul de săptămâna aceasta al revistei Monitor on Psychology rezultatele unei cercetări referitoare la factorii de stres din SUA. Conform studiului, aproape jumătate dintre subiecţi s-au declarat din ce în ce mai stresaţi de grija de a asigura familiei lor nevoile de bază. Firesc, de altfel, în condiţiile în care criza financiară mondială a pornit de pe continentul nord-american.

Opt din zece americani au spus că în fruntea listei factorilor stresori se află banii şi situaţia economică. În plus, 67% din ei sunt stresaţi din cauza locului de muncă şi a problemelor de sănătate pe care le au membrii familiei, în timp ce 62% s-au declarat îngrijoraţi de costurile legate de spaţiul locativ. Stabilitatea locului de muncă îi stresează pe 56% dintre americani.

Cercetarea arată că femeile sunt, în general, mai stresate decât bărbaţii din cauza banilor (83% dintre femei şi 78% dintre bărbaţi), după care urmează în ordine economia (84% femei, 75% bărbaţi), problemele de sănătate ale familiei (70% femei faţă de 63% bărbaţi), costurile legate de casă (66% femei, 58% bărbaţi) şi stabilitatea locului de muncă (57% femei, 55% bărbaţi).

În ultimul an, nivelul de stres a crescut pentru 47% dintre adulţi, aceştia acuzând diferite simptome fizice şi emoţionale după cum urmează:

  • 53% se declară mai obosiţi, faţă de 51% în 2007;
  • 60% spun că sunt mai iritaţi sau mai nervoşi, faţă de 50% anul trecut;
  • 52% recunosc că nu pot dormi, faţă de 48% în urmă cu un an.
Americanii nu par să facă faţă prea bine nivelului crescut de stres: aproape 48% dintre ei mănâncă în exces sau consumă alimente nesănătoase din cauza stresului, în timp ce 39% au sărit în ultima lună peste mese din acelaşi motiv. Şi acest caz, femeile sunt cele care dezvoltă comportamente adictive, cum ar fi mâncatul (56% femei faţă de 40% bărbaţi) sau shoppingul (25% femeil şi 11% bărbaţi). Pe de altă parte, stresul îi îndeamnă pe 18% dintre americani să consume alcool peste limitele normale şi pe 16% să fumeze.

"Mulţi spun că se descurcă, dar sunt tot mai numeroşi cei care acuză tot felul de simptome fizice sau emoţionale. Dacă americanii vor continua să fie expuşi unui nivel ridicat de stres pe termen lung, există riscul de a se îmbolnăvi grav", se arată în studiu.

Există şi americani care adoptă comportamente sănătoase pentru a-şi putea controla stresul, dar numărul acestora este mai mic decât anul trecut. Anul acesta, 47% dintre subiecţi au spus că fac exerciţii fizice sau merg pe jos, faţă de 50% anul trecut.

Atunci când vine vorba de problemele lor, americanii discută cu partenerul sau partenera de viaţă (64%), cu prietenii (47%), cu colegii de muncă (19%) şi cu copiii (14%). Îngrijorător este faptul că 58% dintre cei care au participat la cercetare au spus că nu ar apela la o consiliere psihologică pentru a-şi controla stresul sau problemele cauzate de stres.

vineri, 5 decembrie 2008

Cine face evaluări psihologice?

Acum doi sau trei ani de zile îmi căutam un loc de muncă. Trimiteam CV-uri, compuneam scrisori de motivaţie şi uneori eram chemat la interviuri. O perioadă din care am învăţat multe şi la care acum, din perspectiva celui care evaluează psihologic diferite categorii socio-profesionale, mă gândesc mereu.

Una dintre experienţele la care vreau să mă refer în acest post este legată de aplicaţia depusă la o mare companie de securitate. Aplicaţia mea a convins reprezentanţii firmei că merit să fiu chemat la interviu. Persoanele din faţa mea acopereau partea „tehnică” şi departamentul resurse umane. Din punctul de vedere al competenţelor, eram mai mult decât potrivit, iar şeful departamentului de resort era nerăbdător să începem colaborarea. Momentul de graţie a început odată cu testarea psihologică. Directoarea de resurse umane mi-a înmânat un chestionar, pentru cunoscători CPI.

Conform TestCentral, singura firmă din România autorizată să vândă licenţa, "CPI este un instrument psihologic de clasă B. Instrumentele de clasă B sunt destinate acelor persoane care au absolvit studii universitare cu profil psihologic ori asimilate acestora (asistenţă socială, psiho-sociologie, psihopedagogie specială). Instrumentele de clasă B nu pot fi licenţiate către profesionişti fără studii de psihologie decât în condiţii speciale, în care competenţa în domeniul utilizat poate fi probată prin utilizarea licenţiată a altor teste, prin participarea la conferinţe ştiinţifice ori prin calitatea de membru în asociaţii ori organizaţii profesionale ori ştiinţificie recunoscute."

În baza celor de mai sus, "mi-am permis" s-o întreb pe directoarea de resurse umane dacă este licenţiată să aplice testul respectiv. Răspunsul a fost "Are vreo importanţă?" După multe insistenţe, doamna în cauză a recunoscut că nu este licenţiată, dar că va trimite chestionarul completat de mine unui specialist care este o somitate în domeniu şi care-l va interpreta.

Este mai puţin important faptul că n-am mai primit nicio veste de la firma în cauză. Ceea ce contează este că toţi candidaţii ar trebui să primească informaţiile relevante atunci când urmează să fie evaluaţi psihologic. Dacă acest lucru nu se întâmplă, este dreptul oricărei persoane să ceară explicaţii, avize, licenţe, mai ales dacă de rezultatul evaluării respective depinde obţinerea unui loc de muncă, promovarea, pe scurt cariera profesională.

Pe de altă parte, ceea ce ar trebui să înţeleagă conducătorii unor companii este că, la rândul lor, poartă o responsabilitate atunci când deleagă activitatea de resurse umane unor angajaţi care nu au competenţe extinse în acest domeniu. Cunoaşterea legislaţiei muncii este o condiţie necesară, dar insuficientă, mai ales atunci când procesul de selecţie, recrutare, integrare, promovare şi dezvoltare - toate etapele conţinând o componentă psihologică - este lăsat pe mâna unor neavizaţi.





joi, 27 noiembrie 2008

Femei în umbră. Umbre

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, vă aştept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe şoseaua Kiseleff), la două filme documentare de excepţie.

Rezervări la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

joi, 20 noiembrie 2008

Când şi cum (poate) începe fobia de ace?

“Doamnă, copilul a făcut o criză în cabinet”, îi spune asistenta medicală unei bunici care-şi aşteaptă nepotul în holul unui spital din Bucureşti. Nu trece mult timp şi băiatul, în jur de 4 ani şi haios foc, aleargă spre fotoliu, cerându-şi recompensa: “Abia aştept să mergem să cumpărăm toate punguţele cu bomboane, din alea mici-mici. Pe toate le mănânc, să ştii.” Ochii îi sunt, însă, roşii din cauza lacrimilor vărsate recent.

Fusese la un control ORL şi s-a speriat teribil. Din discuţiile avute cu mama lui, am înţeles că puştiului îi era îngrozitor de frică de ace. O fobie care apare la vârste fragede din cauza incompetenţei unor cadre medicale şi care se rezolvă cu foarte multe eforturi.

N-au trecut decât două zile şi am înţeles exact de unde pornea frica băieţelului. Analizele de sânge pe care trebuia să le efectuez în pregătirea unei intervenţii chirurgicale au dat mari bătăi de cap asistentelor medicale şi unei doctoriţe de la spitalul cu pricina. Patru vene perforate, fără succes. De fiecare dată, vinovatul eram eu sau, mai bine zis, teama mea. “Vă este frica, nu-i aşa? Din cauza asta nu aveţi vene.” Când auzi acelaşi lucru repetat de mai multe persoane, aproape ajungi să crezi că, într-adevăr, tu eşti cel fricos. Un act iresponsabil care poate avea efecte şi asupra unui adult, ce să mai vorbim de copii?!

Nu ştiu dacă există studii care să confirme faptul că venele se ascund sau chiar dispar din cauza vreunei fobii, dar am certitudinea că din cauza slabei pregătiri a cadrelor medicale, mulţi copii rămân cu traume peste care trec cu greu. Şi ei, şi părinţii lor.

Din păcate, vina este aruncată pe pacient, responsabilitatea nefiind niciodată asumată de un cadru medical care fie nu ştie să folosească un model nou de cateter sau de branulă, fie nu are suficientă experienţă în recoltarea probelor.

Problema, în cazul de faţă, este cea a traumei psihice care i-a fost provocată copilului. Fără un sprijin psihologic susţinut, fără terapie de suport pentru familie, copilul va avea întotdeauna o teamă iraţională legată de ace şi, probabil, de medici sau de asistentele medicale. Un efort, şi la nivel mental, dar şi de tip bugetar, care trebuie depus de pacienţi. Oare o mai temeinică pregătire profesională nu ar putea preveni astfel de “accidente"?

miercuri, 19 noiembrie 2008

Consilierea psihologică schimbă semnificativ şansele de recuperare în cazurile de cancer la sân

Conform unui studiu pe care Institutul Naţional al Cancerului din Statele Unite ale Americii l-a publicat în numărul pe decembrie al revistei Cancer, consilierea psihologică poate îmbunătăţi şansele de supravieţuire a pacienţilor care suferă de cancer la sân.

Sesiunile care s-au concentrat pe restructurarea dispoziţiei, a comportamentelor alterate de starea precară de sănătate şi pe coping au redus aparent stresul, contribuind astfel la prelungirea vieţii pacienţilor.

"Dacă intervenţia psihologică menită a reduce nivelul stresului este una precoce şi eficientă, se pot îmbunătăţi succesiv sănătatea mintală, starea generală de sănătate, comportamentele legate de tratament şi, probabil, rezultatele biologice," spun autorii. "Dacă aceste lucruri se confirmă, există posibilitatea ca rata de supravieţuire a pacienţilor bolnavi de cancer să crească."

Cercetătorii de la Universitatea Publică din Ohio îşi susţin declaraţiile cu rezultatele unui studiu efectuat timp de 11 ani pe mai mult de 200 de femei care, la începutul cercetării, fuseseră diagnosticate cu cancer la sân.

Pacientele, care au fost selectate aleatoriu să participe la intervenţii psihologice de grup, prezentau un risc de reapariţie a cancerului mai mare cu 55% faţă de cele care nu au beneficiat de consiliere. Persoanele care s-au bucurat de consiliere psihologică au fost declarate sănătoase cu şase luni mai devreme decât cele din grupul de control. Totodată, femeile din grupul de intervenţie au prezentat un risc de deces de 44% faţă de femeile din cel de-al doilea grup. În plus, s-a redus riscul general de deces, nu doar cel având drept cauză cancerul.

Intervenţia psihologică poate produce modificări la nivelul sistemului imunitar şi, subsidiar, poate destresa hormonii care altfel ar accelera dezvoltarea cancerului şi chiar a metastazelor, conform unei ipoteze lansate de autorii studiului. Ei recomandă ca persoanele care suferă de cancer să beneficieze şi de şedinţe de psihoterapie, nu doar de tratament medicamentos.

Noua descoperire completează studiile anterioare care arătau că intervenţia psihologică îmbunătăţeşte semnificativ comportamentul, sănătatea şi întăresc imunitatea organismului.

marți, 18 noiembrie 2008

Cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Copilul tău are probleme emoţionale sau de comportament? Ai decis din proprie iniţiativă sau la sugestia medicului să apelezi la un psihoterapeut? Dacă răspunzi afirmativ la cel puţin una dintre cele două întrebări, urmează o a treia: cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Fundaţia Nemours îţi oferă câteva sfaturi utile:

  • asigură-te că specialistul este avizat să practice psihoterapia. Colegiul Psihologilor din România este singura entitate legală care poate elibera avizele de liberă practică, iar lista completă a psihologilor, pe specializări şi pe trepte de specializare este disponibilă aici.
  • înainte de a-ţi face o programare, întreabă care este durata şedinţei şi care este costul acesteia.
  • caută un psihoterapeut care să fie apropiat de copii. Pentru ca terapia să dea rezultate, relaţia dintre copil şi psihoterapeut trebuie să fie una relaxată. În plus, copilul tău nu trebuie să se simtă nici speriat, nici respins de psihoterapeut.
  • întreabă care sunt "regulile casei": ce se întâmplă dacă anulezi o programare, cu cât timp în avans poţi face acest lucru, cât de disponibil este psihoterapeutul în afara programului stabilit sau în caz de urgenţă.
  • caută un psihoterapeut care îi implică şi pe părinţi în planul terapeutic. Când există o problemă, aceasta va fi mai repede rezolvată dacă în terapie işi dau concursul toţi membrii familiei.

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Lăsaţi copiii să copilărească! E dreptul lor.

Articolul 31, alineatul 1, al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului: "Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală şi artistică."

Treaba copiilor este să copilărească. Ei trebuie să se joace şi să înveţe din joacă. Trebuie să-şi petreacă timpul în compania celor de seama lor, trebuie să aibă o încărcare adecvată vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală. Copiii trebuie încurajaţi, nu demoralizaţi. Nu trebuie certaţi, mai ales dacă nu le-am explicat suficient de bine ce au de făcut. Părinţii trebuie să aibă răbdare, să nu-i forţeze pe copii şi să fie consecvenţi în decizii.

Sunt tot mai mulţi părinţii care încearcă să ofere copiilor lor tot ce le trebuie. Uneori, chiar mai mult decât au copiii nevoie. Este un lucru normal şi, până la un punct, firesc. De la această limită pornesc, însă, problemele copiilor. Ghiozdanul devine prea greu de cărţile şi caietele numeroase şi voluminoase. Programul zilnic este peste măsură de încărcat cu orele de la şcoală şi cu temele. O banală răceală pune o presiune suplimentară asupra normei obişnuite, pentru că micul om trebuie să recupereze ce a pierdut în ziua sau zilele de boală.

Dar efortul lor nu se opreşte aici. Părinţii vor ca micuţii să vorbească limbi străine. Cât mai multe. Doar "învăţarea altor limbi contribuie la o mai bună înţelegere". N-o spun eu, a spus-o Leonard Orban, comisarul european pentru multilingvism. Şi atunci programul săptămânal include, suplimentar, ore de engleză şi/sau de franceză şi/sau germană, spaniolă, italiană etc.

Ment sana in corpore sano. Alt dicton care pare să-i inspire pe părinţi. Deci orelor de sport de la şcoală trebuie să li se adauge un curs de înot, unul de arte marţiale (it's a jungle out there), echitaţie, baschet, fotbal, atletism. Fetiţelor nu le strică un balet sau puţină gimnastică. De (cele mai) multe ori, din păcate, părinţii plătesc un ban in plus pentru ca moştenitorul familiei să ia lecţii fără vreun alt coleg sau prieten prin preajmă. Deci copilul nu interacţionează, aşa cum ar trebui, cu cei de-o seamă, ci cu persoane mult mai în vârstă. In plus, antrenorii sau meditatorii nu au metodă pedagogică flexibilă şi adaptată vârstei.

Nu toţi copiii "protestează". Mulţi nici nu ştiu că au drepturi, iar alţii nu sunt suficient de pregătiţi ca să şi le ceară. Ei încearcă din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor părinţilor. Nu reuşesc întotdeauna, iar istoria este plină de exemple.

Care sunt efectele potenţiale? Oboseala, plisticeala, apatia, surmenajul, stresul, anxietatea, însingurarea, izolarea, excluderea din grupul social, autoînvinuirea, tensiuni în relaţia copil-părinţi. Lucrurile se complică atunci când copilul ajunge la pubertate, când devine adolescent, iar la maturitate, la rândul lui, va cere şi mai mult de la proprii copii.

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Cui i-e frica de psiholog?

Am observat, în ultima perioadă, reacţia stârnită de cartea mea de vizită: "A, dar ce credeţi că am nevoie!?" După care, aproape invariabil, urmează comentariul: "de fapt, toată lumea are nevoie." Iar destăinuirile încep să curgă.

De unde această prejudecată? De ce această atitudine?

Dacă te recomanzi "inginer", nu-ţi cere nimeni sfaturi tehnice sau planurile unui mecanism sofisticat. Dacă eşti actor, interlocutorul nu te va ruga niciodată să interpretezi un rol. Dacă eşti profesor de română, n-o să-ţi ceară nicio persoană să faci o analiză gramaticală sau să reciţi din Eminescu.

Dar atunci când spun că sunt psiholog sau când pur şi simplu întind partenerului de discuţie cartea mea de vizită, declanşez acel ceva. De unde vine şi pe ce se bazează?

vineri, 10 octombrie 2008

10 octombrie - ziua mondială a sănătăţii mintale

Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sănătatea mintală este strâns legată de comportament. Problemele de ordin social, mintal sau comportamental pot interacţiona, amplificându-şi efectul asupra atitutidinii şi bunăstării. Consumul excesiv de substanţe, violenţa împotriva femeilor sau a copiilor, HIV/SIDA, depresiile sau stările de anxietate sunt predominante şi mai greu de suportat atunci când se suprapun peste şomaj, venituri scăzute, excludere socială, stil de viaţă nesănătos sau nerespectarea drepturilor omului.

Printre tipurile de intervenţie eficiente şi la costuri relativ reduse sugerate de OMS se numără:

  • programele de prevenire (vizitarea la domiciliu a femeilor însărcinate, intervenţii psiho-sociale preşcolare, intervenţii combinate nutriţionale-psiho-sociale în cazul grupurilor defavorizate;
  • sprijinul acordat copiilor (programe de dezvoltare a abilităţilor, programe de dezvoltare personală a copiilor şi adolescenţilor);
  • emanciparea femeilor (un acces mai bun la educaţie şi scheme de microcreditare)
  • sprijin social acordat persoanelor în vârstă (programe de socializare, centre de zi şi/sau comunitare);
  • programe care vizează grupurile vulnerabile (minorităţi, emigranţi, victime ale dezastrelor);
  • intervenţii la locul de muncă (programe de prevenire a stresului).
"Sănătatea mintală are o importanţă deosebită în starea de sănătate a oricărei persoane, în relaţiile familiale şi în capacitatea individului de a contribui la bunul mers al societăţii", spune secretarul general ONU, Ban Ki-moon.

vineri, 3 octombrie 2008

Consultare publică pentru stoparea abuzului de alcool

Până la sfârşitul acestei luni (31 octombrie), publicul larg este invitat să participe pe forumul lansat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, exprimându-şi liber sugestiile referitoare la modul în care poate fi stopat abuzul de alcool.

Alcoolul curmă, în fiecare an, viaţa a peste 2,3 milioane de persoane. Tocmai de aceea, Benedetto Saraceno, director al departamentului de sănătate mintală şi abuz de substanţe din cadrul OMS, se declară interesat "în special de abordările integrate prin care pot fi protejate grupurile de risc, cum ar fi tinerii sau cei afectaţi direct, fizic sau psihic, de consumul excesiv de alcool al persoanelor din familie (soţii, copii) sau al prietenilor."

Pe forum sunt încurajaţi să contribuie reprezentanţii instituţiilor guvernamentale de resort, ai societăţii civile, ai institutelor de cercetare, companii private şi specialişti independenţi. Opiniile exprimate vor fi sintetizate într-o serie de documente ce vor fi discutate apoi cu reprezentanţii producătorilor de băuturi alcoolice.

Pentru a citi mai multe despre managementul consumului excesiv şi dăunător de substanţe, click aici.

vineri, 26 septembrie 2008

Şcoala de viaţă

Cine are nevoie de un permis de conducere, trebuie să parcurgă mai întâi şcoala de şoferi. Plăteşte, învaţă, dă un examen şi obţine permisul.

Cine îşi doreşte de o slujbă bine plătită, trebuie să urmeze nişte cursuri. Plăteşte, învaţă, dă un test şi obţine o diplomă de calificare. Pe baza acesteia, depune o aplicaţie, este chemat la interviu şi ocupă postul visat.

Cine îşi doreşte o schimbare în viaţă şi o sănătate mintală mai bună, ar trebui să meargă la psiholog. Să plătească şedinţa, să înveţe ce şi cum să schimbe în gândire şi în comportament şi apoi să-şi continue viaţa fără a privi înapoi cu mânie.

Dacă în primele două cazuri axioma este valabilă, faţă de cel de-al treilea există rezerve. Deşi starea psihică este cea mai importantă.

joi, 25 septembrie 2008

Tendinţe similare pe continente diferite

Numărul psihiatrilor americani care oferă pacienţilor lor şi şedinţe de psihoterapie este în scădere. Aceasta pentru că numărul psihiatrilor specializaţi în psihoterapie se reduce simţitor şi, în plus, numărul medicamentelor pe care le pot prescrie este tot mai mare.

Conform the Washington Post, psihoterapia a fost o bună perioadă de timp braţul proeminent al psihiatriei, doar că ultimele dovezi indică faptul că acest trend este unul descendent. Pe baza datelor din 1996-2005 furnizate de Serviciul Naţional de Ambulatoriu din Statele Unite ale Americii, rata vizitelor la cabinetul de psihiatrie pentru servicii de psihoterapie a scăzut de la 44,4% (1996-1997) la 28,9% (2004-2005). S-a înregistrat şi un declin al numărului de psihiatri care oferă suport psihoterapeutic (de la 19,1% la 10,8% pentru perioadele amintite mai sus).

Cei care au nevoie de psihoterapie apelează la psihologi, la asistenţii sociali sau la alţi psihoterapeuţi. "Tendinţa este aceea de separare a serviciilor", spune doctorul Ramin Mojbatai, profesor la Facultatea de Sănătate Publică John Hopkins Bloomberg din Baltimore.

marți, 23 septembrie 2008

Terapia cognitiv-comportamentală pentru ieşirea din criză. Financiară...

Veştile referitoare la căderea bruscă a cotaţiilor acţiunilor sau la falimentul iminent al unor bănci americane au traversat oceanul în timp real. Şocul nu a fost puternic resimţit în Bucureşti, dar mulţi dintre investitorii români la bursă au simţit pe pielea lor, pe tot parcursul acestui an, ce se înţelege prin noţiunea de "risc".

Cum pot fi depăşite astfel de perioade? Iată câteva sugestii:

  • informaţi-vă, dar nu vă lăsaţi absorbiţi de zvonuri
  • această perioadă este una dificilă, dar important este să gândiţi în perspectivă
  • în orice lucru rău este o parte bună, deci nu uitaţi să ţineţi cont de această zicală atunci când vă evaluaţi pierderile
  • un strop de anxietate vă împinge către luarea unei decizii, aşadar gândiţi-vă dacă trebuie să acţionaţi impulsiv sau dacă n-ar fi mai bine să vă formulaţi un plan pe termen mediu sau lung
  • dacă fugi de problemă, nu înseamnă că o rezolvi; nu vă transformaţi aşadar în victimă
  • nu putem controla totul în viaţă, dar sunt lucruri pe care le puteţi controla; evaluaţi-vă situaţia financiară, vedeţi cât de afectaţi sunteţi şi decideţi care vă sunt priorităţile
  • strângeţi punga şi eliminaţi toate pierderile posibile; întotdeauna se pot amâna cheltuieli sau, atunci când acestea sunt necesare, pot fi reanalizate
  • nu uitaţi să vă plătiţi facturile sau datoriile la timp, nu vă permiteţi pierderi suplimentare
  • renunţaţi la obiceiurile nesănătoate (consum de alcool, ţigări) care aduc organismului un plus de stres
  • aveţi o problemă? atunci aveţi şi o soluţie. dacă nu puteţi s-o vedeţi sau să o găsiţi, apelaţi la un specialist. evitaţi în acest fel gândurile disperate şi deciziile impulsive.

vineri, 19 septembrie 2008

Cele mai "sănătoase" ţări din lume

forbes.com face un top al ţărilor în care se găsesc cei mai sănătoşi oameni. Evident, statele din nordul Europei (Islanda, Suedia şi Finlanda) conduc detaşat, principalele motive enumerate de autoarea articolului, Allison van Dusen, fiind frumuseţea peisajelor, arhitectura şi cele mai bune condiţii pentru cumpărături.

Pentru a întocmi lista, forbes.com a analizat datele statistice din domeniile sănătate şi mediu furnizate organizaţiilor internaţionale (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Banca Mondială sau Organizaţia Naţiunilor Unite) de statele lumii.

Urmează, în ordine, Germania, Elveţia, Australia (care are unul dintre cele mai bune sisteme de asistenţă medicală din lume), Danemarca, Canada, Austria, Olanda, SUA (care alocă sănătăţii 15% din PIB), Israel, Republica Cehă (care are una dintre cele mai scăzute rate ale mortalităţii infantile), Spania şi Franţa.

marți, 16 septembrie 2008

Munca este sănătoasă. Dar muncitorii...?!

Munca este o zonă în care se regăsesc cele mai multe influenţe ale factorilor stresori asupra sănătăţii umane şi trebuie privită atât din punctul de vedere al condiţiilor de lucru, care ţin strict de angajator, cât şi al naturii activităţii depuse de angajat. O mână de lucru flexibilă este exact ce trebuie pentru ca economia să fie una competitivă, doar că tocmai această flexibilitate are un efect semnificativ asupra sănătăţii.

Nu mai este un secret faptul că rata mortalităţii este considerabil mai mare în rândul angajaţilor pe durată determinată, faţă de cei care deţin un contract de muncă permanent. Efectele negative asupra sănătăţii mintale sunt asociate, de regulă, cu precaritatea prevederilor din contractul de muncă - de exemplu, angajaţii resimt din plin efectele adverse ale angajamentelor cu caracter temporar sau lipsa oricărui contract legal de muncă asupra stării de sănătate fizice şi psihice.

Condiţiile de lucru afectează şi ele sănătatea şi echitatea. Un mediu de lucru neprietenos poate expune angajaţii la o paletă largă de ameninţări la adresa sănătăţii şi tinde să afecteze, în special, grupurile ocupaţionale cu un statut social scăzut. Stresul la locul de muncă are drept consecinţă directă creşterea cu 50% a riscului de apariţie a bolilor cardiovasculare (în special atacuri cerebrale sau infarcturi de miocard) . Pe de altă parte, există dovezi tot mai clare că responsabilităţile excesive, controlul scăzut şi inechităţile în recunoaşterea meritelor au devenit factori de risc şi pot produce problemele de sănătate mintală.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii un raport intitulat "Eliminarea disparităţilor intra-generaţie" în care arată că între persoanele de aceeaşi vârstă, dar din zone diferite ale globului şi mai ales născute în state diferite din punct de vedere economic, există diferenţe inimaginabile. Astfel, o fetiţă născută astăzi are o speranţă de viaţă de 80 de ani dacă s-a născut în Japonia sau în statele nord-europene, dar aceasta scade la 45 de ani dacă ea s-a născut într-o ţară săracă. După acelaşi model, starea de sănătate a populaţiei diferă în funcţie de avantajele sau dezavantajele sociale.

Inechitatea apare tocmai din cauza circumstanţelor în care oamenii cresc, învaţă, locuiesc şi muncesc, în funcţie de vârstă, de sex şi de sistemele de sănătate care trebuie să trateze o suferinţă sau alta. Din păcate, modul în care oamenii se nasc şi mor este definit de forţele politice, sociale şi economice.

Citiţi raportul integral (256 pagini) aici.

luni, 15 septembrie 2008

Cum să-ţi ajuţi copilul atunci când trebuie să facă un vaccin

Cui îi plac acele? De ce sunt atât de mulţi adulţi care nu suportă să vadă o seringă? Ce să mai vorbim de injecţii sau - deja lucrurile se complică - de recoltarea analizelor?

Dacă vreţi ca fetiţa sau băieţelul vostru să nu manifeste oroare faţă de ace sau de medici, iată câteva sugestii simple, oferite de Biblioteca de Medicină Americană, la care puteţi să apelaţi atunci când micuţul trebuie să facă un vaccin:

  • fiţi voi înşivă calmi şi încercaţi să distrageţi atenţia copilului
  • vorbiţi-i copilului încet şi cu răbdare şi nu vă arătaţi agitat(ă) sau îngrijorat(ă)
  • ţineţi copilul cu faţa la voi, iar cu braţul menţineţi o îmbrăţişare fermă
  • înainte ca acul să intre în funduleţul copilului, faceţi nişte baloane din gumă de mestecat sau agitaţi o jucărie
  • în cazul unui nou născut, încercaţi să puneţi puţin zahăr fie pe limba, fie pe suzeta copilului
  • imediat înainte de injecţie, apăsaţi cu putere medie zona care urmează să fie înţepată.

joi, 11 septembrie 2008

Consultare publică - politica europeană în domeniul sănătăţii

Directoratul General de Sănătate al Uniunii Europene aşteaptă feedback pentru stabilirea priorităţilor planului anual de lucru pe 2009.

Programul de sănătate care acoperă perioada 2008-2013 a intrat deja în vigoare la 1 ianuarie şi este menit să completeze, să susţină şi să aducă un plus de valoare politicilor interne ale statelor membre. Totodată, se pune accent pe participarea societăţii civile în promovarea şi definirea politicilor de sănătate publică, cele mai importante iniţiative urmând a fi definite în parteneriat cu cetăţenii europeni şi cu factorii de decizie.

Directoratul General pentru Sănătate al UE aşteaptă, până la 30 septembrie 2008, comentarii referitoare la stabilirea priorităţilor pentru anul 2009. Principalele obiective ale anului următor sunt:

  • îmbunătăţirea securităţii medicale a cetăţenilor europeni
  • promovarea sănătăţii, inclusiv prin reducerea inegalităţilor
  • generarea şi diseminarea informaţiilor şi cunoştinţelor din domeniul medical.
Textul complet al Programului European de Sănătate 2008-2013, precum şi planul anual de lucru pentru 2008 (primul an de aplicare) sunt disponibile aici.

miercuri, 10 septembrie 2008

Cum să-ţi încurajezi copilul să poarte ochelari

Cine nu ştie cât de greu este să-ţi convingi copilul să poarte ochelarii? Ba chiar aş putea spune că situaţia nu este simplă nici pentru părinţi, care-şi fac tot felul de probleme: dacă se împiedică şi cade, dacă i se sparg ochelarii? Dacă-i intră vreun ciob sau vreo bucată de ramă în ochi?

Totuşi, în situaţia în care cel mic are nevoie de ochelari, nu aveţi încotro: trebuie să-l convingeţi şi apoi să-l încurajaţi să-i poarte. Iată câteva sugestii oferite de Children's Physician Network care v-ar putea ajuta:

  • lăsaţi-l pe copil să-şi aleagă ramele şi asiguraţi-l că i se potrivesc perfect, ba chiar arată foarte bine cu ei la ochi
  • începeţi prin a-l convinge pe copil să poarte ochelarii perioade scurte de timp, pentru a se putea obişnui cu ei
  • încurajaţi copilul să poarte ochelarii atunci când este antrenat într-o activitate plăcută, cum ar fi lucrul sau jocul la calculator, vizionarea desenelor animate etc
  • nu certaţi copilul atunci când nu poartă ochelarii, ci lăudaţi-l atunci când o face
  • spuneţi-i că purtatul ochelarilor trebuie să devină parte a rutinei zilnice, după cum sunt spălatul pe mâini, pe dinţi, îmbrăcatul sau pieptănatul
  • nu uitaţi să faceţi aluzie la persoanele pe care le îndrăgeşte (bunici, prieteni de familie, actori, sportivi etc) sau la personajele din filme sau din desenele animate şi care poartă ochelari.

sâmbătă, 6 septembrie 2008

Prevenirea suicidului nu este costisitoare

Marea majoritate a deceselor având drept cauză suicidul (85%) se înregistrează în ţările cu venituri mici şi mijlocii. Dacă în statele industrializate se "investeşte" masiv în psihoterapie, ţările sărace nu oferă astfel de servicii celor care au supravieţuit tentativelor de sinucidere.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii la începutul acestei luni noi date conform cărora chiar şi ţările sărace şi-ar putea îmbunătăţi latura preventivă a tentativelor de suicid. Prin intermediul şedinţelor (sesiunilor) de informare sau păstrând permanent contactul, fie şi telefonic, cu persoanele care prezintă acest risc, s-ar putea reduce semnificativ numărul unor astfel de decese.

"Cei care încearcă să-şi ia viata ajung la un moment dat în camera de gardă a unui spital. Totuşi, dacă nu prezintă complicaţii, pacienţii sunt trimişi acasă fără a le fi tratate rănile psihice şi fără a fi măcar trimişi la un psihoterapeut sau psihiatru", spune Fleischmann, autorul studiului. "Dacă pacientul ar fi informat şi ar fi urmărit în timp, s-ar putea preveni noile tentative şi chiar salva vieţi", continuă el.

Studiul, care a fost efectuat în Brazilia, China, India, Iran şi Sri Lanka din ianuarie 2002 până în octombrie 2005, este disponibil aici.

Observaţie personală: România nu mai este considerată ţară cu venituri modeste, iar ştirile referitoare la tentativele de suicid în rândul tinerilor nu sunt deloc optimiste. Un exemplu relevant este cel de aici. Încercarea Autorităţii de Reglementare în Comunicaţii (ANRCTI) de a pune la dispoziţia celor interesaţi un număr special (116123) pentru "a oferi sprijin emoţional celor care suferă de singurătate sau care se gândesc la suicid" este salutară, dar anevoioasă. Până la rezolvarea aspectelor birocratice, în grija cui se află aceşti oameni?!

miercuri, 20 august 2008

Cât de mult contează nivelul cultural al pacientului?

Nivelul cultural al pacientului sau al consumatorului de servicii de sănătate mintală are un rol extrem de important în starea sa de sănătate, în tulburările pe care le poate dezvolta sau în paternele de solicitare a sprijinului specializat. Trebuie menţionat, totuşi, faptul că generalizarea caracteristicilor culturale ale unui grup poate conduce la crearea unor stereotipuri şi la catalogarea celor care apelează la un psiholog sau psihoterapeut în funcţie de aparenţe. De obicei, există mai multă diversitate în interiorul unui grup (numit şi populaţie) decât în afara sa, diferenţele ţinând de vârstă, venit, educaţie, clasa socială sau starea de sănătate.

Psihiatrul american Arhur Kleinman spunea, în 1988, că factorul cultural influenţează inclusiv modul în care un pacient îşi descrie afecţiunea sau îşi evaluează nivelul de stres. Dacă pentru unii o tulburarea este "reală", alţii o pot considera "imaginară", indiferent dacă afecţiunea este una fizică sau mentală sau, de ce nu, combinată. Atitudinile (comportamentul) şi convingerile (cogniţiile) sunt cele care exprimă sau imprimă simpatia sau stigmatizarea, care pot cauza o tulburare sau alta şi, într-un final, care conduc la sucombare sau la victorie.

Înţelesul cultural al tulburării se reflectă în gradul de motivare a celor care apelează la un specialist, în modul în care pacienţii înţeleg să-şi urmărească şi apoi să-şi îndeplinească obiectivele stabilite, în nivelul de sprijin acordat de familie, de grupul de prieteni sau chiar de comunitate. Nu în ultimul rând, nivelul cultural influenţează decizia în alegerea tipului de serviciu (medicina alopată, psihologie/psihoterapie, homeopatie, vraci sau vrăjitoare) şi a costului acestuia.

luni, 18 august 2008

Stresul financiar

Puţini sunt cei care nu au auzit încă de criza imobiliară din Statele Unite ale Americii şi de efectele sale asupra pieţelor similare din Europa. Unda de şoc a atins pe rând Marea Britanie, Spania şi alte state europene, urmând ca în următoarele luni să ajungă şi în Europa de Răsărit, inclusiv în România.

Din punct de vedere psihologic, însă, impactul a fost resimţit imediat, motivaţia fiind una pur financiară. Milioane de persoane resimt povara îndatorării, contul de credit sporindu-şi valoarea de la o zi la alta. "Când oamenii au de acoperit munţi de datorii, şansele de apariţie a problemelor de sănătate sunt din ce în ce mai mari. Aceasta înseamnă ulcer, depresie severă sau atacuri de panică", se arată într-un sondaj efectuat de Associated Press-AOL Health.

"Chiar dacă mulţi dintre cei afectaţi par să se descurce şi să-şi administreze bine datoriile, undeva între 10 şi 16 milioane de americani suferă teribil, ceea ce are un impact negativ acut asupra stării lor de sănătate", a afirmat Paul J. Lavrakas, psiholog cercetător şi consultant al AP. "Nivelul stresului acestor persoane este cu mult peste limită şi, din această cauză, au dezvoltat cel puţin trei afecţiuni produse de stres", a continuat el.

Cu un mediu economic deloc facil şi cu un cost al vieţii în continuă creştere, indicele de stres calculat de AP-AOL este cu 14% mai mare decât în anul 2004. Sondajul relevă faptul că cei care suferă de stres financiar au raportat şi următoarele probleme de sănătate:

  • 27% - ulcer sau probleme ale tractului digestiv (faţă de 8% în cazul celor expuşi unui nivel scăzut de stres financiar)
  • 44% - migrene sau alte dureri de cap (faţă de 15%)
  • 29% - anxietate severă (4%)
  • 23% - depresie severă (4%)
  • 6% - afecţiuni cardiace (3%)
  • 51% - dureri musculare, inclusiv dureri acute în zona lombară (31%)
Articolul complet este disponibil aici.

luni, 28 iulie 2008

Instrumente de evaluare psihologică

În cadrul Cabinetului individual de psihologie Bălan Constantin Răzvan sunt utilizate următoarele instrumente de evaluare psihologică:

Matricile progresive Raven

Sunt teste pentru evaluarea inteligenţei persoanelor:
  • cu vârsta cuprinsă între 4 şi 11 ani (matrici progresive color) şi măsoară în special inteligenţa non-verbală
  • vârstnice (matrici progresive color)
  • care prezintă diferite disfuncţii psihice, afazie, paralizii cerebrale, surzenie sau în evaluarea persoanelor cu un intelect sub limită
  • cu vârsta cuprinsă între 6 şi 80 de ani (matrici progresive standard)
  • cu vârsta peste 11 ani şi cu un nivel crescut de abilitate intelectuală (matrici progresive avansate).
Sistemul de evaluare clinică (SEC)

Acesta este unul dintre cele mai avansate (state of the art) sisteme de psihodiagnostic şi evaluare clinică validate ştiinţific şi este adresat atât copiilor şi adolescenţilor, cât şi adulţilor.

SEC cuprinde următoarele probe psihologice:

  • 5 scale si chestionare care evalueaza tabloul clinic si pun in evidenta cele mai importante componente ale acestuia (distresul, tabloul de tip depresiv si de tip anxios etc) si starea de sanatate (starea de dezvoltare posttraumatica, chestionarul de autoevaluare a sanatatii mintale, emotii pozitive, emotii functionale negative etc);
  • 15 scale si chestionare care evalueaza mecanismele etiopatogenetice asociate starii de sanatate (scala de atitudini si convingeri, scala de irationalitate pentru copii si adolescenti, inventarul ideilor, chestionarul de convingeri personale, scala stimei de sine, scala de autoeficienta, chestionarul gandurilor automate etc)
SCID I şi SCID II

Aceste chestionare scot în evidenţă tulburările clinice (afective, depresive, alimentare, somatoforme şi de adaptare, schizofrenia şi alte tulburări psihotice, inclusiv cele produse de substanţe) şi tulburările de personalitate (de tip obsesiv-compulsiv, pasiv-agresiv, evitant, dependent, depresiv, paranoid, antisocial etc).

Versiunea KID-SCID reprezinta interviul clinic structurat pentru tulburarile sugarului, copilului si ale adolescentului (masoara tulburările de comportament disruptiv, tulburările afective şi psihotice, tulburările anxioase, tulburările produse de comsumul de substanţe şi tulburările de adaptare).

CAS (Cognitrom Assessment System)

Aceasta este cea mai complexă baterie de teste psihologice existentă pe piaţa românească şi include 24 de teste de evaluare a aptitudinilor cognitive, 3 inventare de personalitate, 1 chestionar de evaluare a intereselor profesionale si 4 scale de evaluare a emoţiilor.

sâmbătă, 26 iulie 2008

Cum să-ţi linişteşti copilul

Ţipetele sau plânsul sunt modalităţi prin care copilul îşi exprimă supărarea. Ele sunt întâlnite mai ales la vârste fragede pentru că până atunci puiul de om nu a învăţat cum să se adapteze la o situaţie sau cum să facă faţă unei nevoi.

Iată, în cele ce urmează, o serie de sugestii care vă pot ajuta în încercarea de a tempera formele gălăgioase de protest:

- dacă plânsul se datorează vreunei frustrări, încercaţi să-l ajutaţi pe cel mic, să-l încurajaţi şi mai ales să aflaţi ce anume îl/o nemulţumeşte;
- dacă plânsul este doar o metodă de a vă atrage atenţia sau de a obţine rezultatul dorit (de copil), încercaţi să-l ignoraţi. Nu cedaţi niciodată în faţa unor astfel de solicitări.
- atunci când îi cereţi copilului să meargă într-un loc (la baie, la bucătărie, la culcare etc), încercaţi să anticipaţi şi să evitaţi ţipetele sau plânsul printr-un avertisment de câteva minute. Dacă refuză în continuare, luaţi copilul în braţe şi purtaţi-l până în locul respectiv, iar apoi lăsaţi-l acolo.
- atunci când copilul devine şi mai gălăgios sau chiar violent, trimiteţi-l în camera lui pentru câteva minute, până se linişteşte.
- atunci când copilul îşi pierde firea cu totul şi se loveşte intenţionat, treceţi în spatele lui, luaţi-l în braţe şi ţineţi-i mâinile pe lângă corp până când simţiţi că începe să se relaxeze.

Seria de sfaturi utile va continua.

joi, 24 iulie 2008

E bine, dar se poate mult mai bine

Conform “Mental Health Atlas 2005” (Organizatia Mondiala a Sanatatii), România cheltuie 3% din bugetul total de sănătate pentru sănătatea mintală. Sursele primare de finanţare sunt, în ordine descrescătoare, asigurările sociale şi buzunarul pacientului sau al familiei.


Acelaşi document atrage atenţia asupra faptului că specialiştii din sistemul primar nu beneficiază de pregătire de specialitate (cursuri de formare continuă). Chiar dacă Ministerul Sănătăţii a elaborat, în 2001, un program de pregătire a medicilor generalişti care tratează depresia şi schizofrenia, acesta nu a fost implementat decât parţial.

Pacienţii care suferă de afecţiuni psihice nu au acces la facilităţi de tratament în comunitate, acestea fiind puse la dispoziţia bolnavilor de către organizaţii neguvernamentale, fundaţii şi aşezăminte religioase. Se remarcă existenţa unor centre de zi de îngrijire, însă numai 10% dintre laboratoarele de sănătate mintală furnizează servicii ambulatorii. Se constată şi disparităţi regionale în ceea ce priveşte accesul la servicii specializate, unele judeţe neavând deloc servicii de tratare ambulatorie, precum şi coordonarea inadecvată a serviciilor de asistenţă. Aceasta în pofida faptului că, în 2003, a fost început un program prin care bătrânilor ce suferă de demenţă şi de afecţiuni psihice li se oferă îngrijire la domiciliu.

Cifrele de mai jos spun destul de multe celor care vor să le interpreteze:
- numărul de paturi de psihiatrie la 10 000 persoane 7.6
- nr de paturi în spitalele de psihiatrie la 10 000 persoane 5.5
- numărul de psihiatri la 100 000 persoane 4.1
- numărul de neurochirurgi la 100 000 persoane 1
- numărul de asistente (psihiatrie) la 100 000 persoane 8.9
- numărul de neurologi la 100 000 persoane 3
- numărul de psihologi la 100 000 persoane 4.5

Distribuţia teritorială a serviciilor este inegală. Aproximativ 7% dintre paturi se află în spitalele generale, 3,5% în incinte păzite şi doar 1% sunt alocate celor care urmează un tratament de dezintoxicare (consumatori de droguri). Din total, există paturi care sunt destinate exclusiv copiilor sau bătrânilor. Nu există niciun spital privat de psihiatrie.

vineri, 11 iulie 2008

Cât ne costă sănătatea mintală?

Conform unui studiu publicat în numărul din mai 2008 al Jurnalului American de Psihiatrie (nr 5, vol. 165), afecţiunile mentale severe îi costă anual pe americani 193 de miliarde de dolari. Suma nu reprezintă banii cheltuiţi pe tratament, ci pierderile înregistrate de pacienţi din cauza afecţiunilor de care suferă.

Până când se vor efectua şi în România studii referitoare la pierderile înregistrate de persoanele care suferă de tulburări obsesiv-compulsive, de atacuri de panică sau de depresie, iată mai jos câteva cifre care vorbesc de la sine:

# media câştigurilor anuale, în anul 2003, a persoanelor sănătoase a fost de 38,851 dolari, faţă de 22,545 dolari cât au reprezentat veniturile repondenţilor are au recunoscut că suferă de tulburări psihice severe (reprezentând o pierdere de aproximativ 42%);
# pentru acelaşi an, veniturile bărbaţilor cu o sănătate psihică bună au fost de 54,505 dolari, faţă de 28,070 dolari cât au căştigat bărbaţii care au reclamat tulburări de aceeaşi natură (piederea fiind egală cu 48,5%);
# în cazul femeilor, cifrele sunt de 28,026 dolari faţă de 18,700 dolari anual (veniturile fiind, în acest caz, cu 33,3% mai mici).

Texte de referinţă în terapia cognitiv-comportamentală

"Psihoterapia cognitiv-comportamentală" este o publicaţie internaţională pluri-disciplinară, editată de Asociaţia Britanică de Psihoterapii Cognitiv-comportamentale.

Apare de cinci ori pe an şi conţine articole cu rezultate ale cercetătorilor în domeniu, acoperind atât activitatea clinică şi pe cea experimentală, cât şi teoria, practica şi evoluţia terapiilor cognitiv-comportamentale (CBT).

Editorii îşi propun ca prin acest instrument să reflecte şi să influenţeze schimbările permanente înregistrate de concepte, metodologii şi tehnici. "Psihoterapia cognitiv-comportamentală" acoperă majoritatea aspectelor legate de experienţa şi de comportamentul uman, prezentând metode diferite de cercetare, de la încercări aleatorii la studii de caz detaliate.

Nu în ultimul rând, cei interesaţi pot găsi aici recenzii ale celor mai noi articole sau volume din aria CBT.

marți, 1 iulie 2008

Cum poate fi îmbunătăţită viaţa prin ştiinţele sociale şi comportamentale?

Am găsit pe site-ul Asociaţiei Psihologilor Americani un material extrem de interesant despre modul în care ştiinţele sociale şi comportamentale pot îmbunătăţi viaţa oamenilor. Elaborată de Institutul Naţional de Sănătate, broşura face practic o paralelă între trecut şi prezent.

Iată în cele ce urmează câteva extrase:

1. În 1900, speranţa de viaţă la naştere era undeva în jurul cifrei de 47 de ani. Oamenii nu ştiau dacă sunt sau nu sănătoşi până nu se simţeau rău, acesta fiind şi motivul pentru care adulţi şi copii, deopotrivă, mureau prematur. Astăzi, speranţa de viaţă la naştere este de 77 de ani şi creşte an de an. Chiar dacă, pe parcursul anilor, condiţiile de viaţă s-au îmbunătăţit simţitor, ştim deja că epidemiologia, demografia, ştiinţele economice, sociologia, psihologia sau cercetarea în domeniul sănătăţii au o pondere de 50-80% în calitatea sănătăţii, iar serviciile medicale se sprijină pe factorii culturali, sociali şi comportamentali.

2. În trecut existau diferenţe majore între rata de deces în rândul unor grupuri minoritare şi cea înregistrată la clasele sociale cu un nivel ridicat de educaţie, cu o poziţie socială şi cu un venit mai bun. Astăzi, cele mai multe decese au ca şi cauză fumatul, dietele excesive, stresul, lipsa de activitate fizică, hipertensiunea arterială, actele violente sau accidentele. Pe de altă parte, o serie de caracteristici ale sistemelor de asistenţă socială sau medicală îşi au şi ele partea lor de vină: erorile medicale, sărăcia, insensibilitatea culturală, lipsa asigurărilor de sănătate sau accesul slab la serviciile de urgenţă de calitate.

3. Prin 1960, cam jumătate dintre bărbaţi erau fumători, iar femeile începeau şi ele să copieze obiceiul masculin. Astăzi, radiografia este o analiză de bază şi un instrument de prevenire imbatabil.

La ce să ne aşteptăm în viitor? Principala întrebare care-i va frământa pe cercetători va fi: cum să prevenim îmbolnăvirea şi cum să ajustăm intervenţiile comportamentale, biomedicale, serviciile comunitare şi accesul la informaţie astfel încât tot mai multe persoane să poată fi ajutate într-o manieră eficientă şi ieftină? Înţelegându-ne comportamentul (atât cel individual, cât mai ales cel colectiv) şi modificându-l, vom reuşi să construim puntea de legătură dintre condiţiile de viaţă ambientale şi biologice.

luni, 16 iunie 2008

Depresia la adolescenţi poate fi tratată mai bine dacă medicamentaţia se combină cu psihoterapia

ScienceDaily apreciază că această combinaţie este mult mai eficientă în tratamentul adolescenţilor cu depresie majoră, rezultatele fiind mai bune decât în cazul în care s-a optat doar pentru una dintre metode.

Conform rezultatelor studiului tratamentului adolescenţilor depresivi, subiecţii cărora li s-a administrat fluotexină (Prozac) şi care au parcurs şi un plan terapeutic de orientare cognitiv-comportamentală pe parcursul a 36 de săptămâni au obţinut rezultate mai bune decât cei care au mers doar pe una dintre variante.

Aparent, administrarea de fluotexină naşte nişte semne de întrebare în cazul tinerilor. În timpul tratamentului, rata de suicid a celor care au luat doar medicamente a fost mai mare (15%) decât cea a adolescenţilor care au combinat cele două metode (8%). Acest lucru sugerează cercetătorilor faptul că includerea unei terapii de tip cognitiv-comportamental dă un plus de siguranţă şi scade vulnerabilitatea la suicid.

“În abordarea combinată, cele două tratamente se completează”, a spus doctorul John March de la Universitatea Duke, principalul autor al studiului. “Fluotexina poate disipa destul de repede simptomele fizice ale depresiei, iar terapia cognitiv-comportamentală îi ajută pe pacienţi să dobândească noţiunile necesare confruntării cu emoţiile negative.”

Doctorul Thomas Insel, directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală (SUA), apreciază că „depresia la adolescenţi este o afecţiune severă care trebuie şi poate fi tratată agresiv. Medicamentaţia antidepresivă, combinată cu psihoterapia, este o metodă sigură şi eficientă de recuperare a tinerilor care au această afecţiune.”

Studiul a fost efectuat pe 439 de persoane, având două durate de timp: 12, respectiv 36 de săptămâni, rezultatele fiind aceleaşi. La mijlocul tratamentului (după 18 săptămâni), rata de răspuns a pacienţilor care au ales combinaţia între cele două metode de tratament a fost de 85%, faţă de 69% (doar Prozac) sau 65% (doar psihoterapie). La 36 de săptămâni, rata de răspuns a crescut la 86%, faţă de 81% (atât Prozac, cât şi psihoterapie).

Adaptare după NIH, National Institute of Mental Health.

vineri, 6 iunie 2008

Furia, instinct de supravieţuire

Claxoane, fluierături, înjurături, ţipete, ceartă, scandal, încăierare, bătaie, lovire, ucidere – toate aceste cuvinte definesc într-un fel sau altul furia. O trăire, un sentiment sau o emoţie se poate transforma într-o secundă în furie – un sentiment cât de poate de normal – consecinţele fiind problemele la locul de muncă, în viaţa privată şi înrăutăţirea radicală a calităţii vieţii.

Asociaţia Americană a Psihologilor a elaborat o broşură care vine în sprijinul celor care vor să-şi înţeleagă şi să-şi controleze furia. Iată câteva dintre explicaţiile şi sfaturile oferite:

Charles Speilberger, psiholog specializat în studiul furiei, o defineşte ca fiind „starea care variază în intensitate de la iritare medie la ieşiri necontrolate şi chiar ură”. Ca orice altă emoţie, ea este însoţită de modificări de ordin psihologic şi biologic: atunci când se enervează, o persoană va avea un ritm cardiac mai accelerat, presiunea arterială va creşte, la fel cum se va întâmpla şi cu nivelul hormonilor, al adrenalinei şi al noradrenalinei.

Factorii care provoacă furia pot fi de ordin intern şi extern. O persoană (coleg de muncă sau şef), un eveniment (aglomeraţia din trafic, pierderea trenului sau a avionului) sau grija excesivă purtată unei persoane dragi (rudă sau prieten), inclusiv rememorarea unei traume, pot perturba ritmul normal de funcţionare şi pot provoca accese de furie.

Cel mai instinctiv mod de a ne exprima furia este agresivitatea. Furia este un răspuns adaptativ la ameninţare, ea inspirând manifestări ale puterii (în sensul agresiv al cuvântului) care ne permit să ne controlăm adversarul şi să ne apărăm atunci când suntem atacaţi. Normele sociale, legale şi chiar bunul simţ nu ne permit să ne manifestăm fizic împotriva celor care ne enervează şi de aceea avem nevoie, la nivel conştient şi inconştient, de metode şi de procese care să ne ajute să combatem sau să ne reprimăm sentimentele de furie.

Principalele trei abordări sunt: exprimarea, suprimarea şi calmarea. Exprimarea asertivă (şi nu agresivă) a furiei este cea mai sănătoasă metodă de manifestare. Procedând astfel, veţi învăţa cum să vă clarificaţi poziţia faţă de un subiect, nevoile pe care le aveţi, modul în care vă puteţi îndeplini obiectivele fără a-i jigni sau răni pe cei din jur. Asertivitatea înseamnă respect faţă de sine şi faţă de cei din jur.

Furia poate fi suprimată, transformată şi apoi redirecţionată, proces ce poate fi parcurs dacă vă delimitaţi de propriile sentimente, renunţaţi a vă mai gândi la cauza ce le-a produs şi începeţi să vă concentraţi asupra unui comportament constructiv. Pericolul acestei metode constă în faptul că, nefiind pregătiţi să vă descărcaţi astfel, o să vă consumaţi în interior, ceea ce vă poate afecta sănătatea (hipertensiune arterială sau depresie). Acumularea furiei poate amplifica problemele, ajungându-se chiar la exprimarea patologică a furiei prin dezvoltarea comportamentului de tip pasiv-agresiv sau a unui tip de personalitate cinică şi ostilă. Persoanele care jignesc permanent în stânga şi-n dreapta, care critică tot şi pe toată lumea şi care fac comentarii cinice nu au învăţat cum să-şi exprime furia în mod constructiv. Nu surprinde pe nimeni faptul că aceste persoane nu se înţeleg cu prea multă lume.

Nu în ultimul rând, furia trebuie calmată din interior. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă reprimaţi ieşirile, ci trebuie să controlaţi răspunsurile interioare, parcurgând o serie de paşi pentru a vă reduce ritmul cardiac, pentru a vă calma şi pentru a pune sentimentele pe plan secundar.

Când niciuna dintre aceste tehnici nu funcţionează, cineva, undeva, sigur va avea de suferit”, concluzioneaza Spielberger.

Articolul complet aici.

miercuri, 4 iunie 2008

60% dintre clienţi consideră că terapia nu s-a terminat la momentul potrivit

Într-un articol publicat de ScienceDaily.com la începutul acestui an, se arată că 60 la sută dintre persoanele care au apelat la serviciile unor clinici de psihologie consideră că programul terapeutic fie s-a terminat prea repede, fie a durat prea mult. Datele au fost prezentate de şeful Departamentului de Sănătate Mintală Comunitară din cadrul Facultăţii de Bunăstare Socială şi Ştiinţe Medicale a Universităţii din Haifa. “Chiar dacă toţi subiecţii au recunoscut că este natural ca un plan terapeutic să se termine la un moment dat, terapeutul şi clientul convenind asupra acestui aspect, rezultatele cercetărilor noastre arată că adesea lucrurile nu stau chiar aşa”, a spus profesorul Roe.

Rezultatele studiului, publicat în trei jurnale de specialitate (Bulletin of the Menninger Clinic, The Journal of the American Academy of Psychoanalysis & Dynamic Psychiatry si Psychology and psychotherapy: Theory, research and practice), arată că 84% dintre subiecţi au recunoscut că ei sunt cei care au decis încheierea terapiei. Restul de 16% au declarat că terapia s-a încheiat de comun acord sau că decizia i-a aparţinut terapeutului. Numai 40% dintre subiecţi au considerat că terapia s-a încheiat la momentul potrivit, 37% - că s-a terminat mai repede decât şi-ar fi dorit, iar 23% au apreciat că terapia a durat prea mult timp.

Motivul cel mai des invocat de clienţii care au decis să pună capăt terapiei a fost cel financiar (34,5%), pe locul doi clasându-se nepotrivirea cu terapeutul (27,6%). Pe de altă parte, cei care au considerat că terapia a durat prea mult timp au furnizat următoarele explicaţii: disconfortul în relaţia cu terapeutul (26,3%), pierderea speranţei că terapia va da roade (21,1%) şi dependenţa de terapeut (21,1%).

Subiecţii care au răspuns că planul terapeutic s-a încheiat la momentul potrivit s-au declarat satisfăcuţi de relaţia cu terapeutul. Factorii care au contribuit la formarea unei păreri bune despre terapeut au fost: sentimentul că încheierea terapiei este o formă de manifestare a independenţei; reflectarea aspectelor pozitive ale relaţiei terapeutice; reflectarea câştigului dobândit în urma parcurgerii terapiei.

“Chiar dacă experienţa clinică sugerează că terapeuţii trebuie să-şi ajute clienţii să se concentreze mai ales asupra aspectelor care ţin de trauma emoţională şi de dificultatea despărţirii, conform datelor studiului este la fel de important ca terapeutul să inspire optimism”, a apreciat profesorul Roe.

duminică, 1 iunie 2008

Armata americană decimată de suiciduri

Armata americană se confruntă cu o nouă problemă în Irak: numărul în creştere al suicidurilor. Joi, 30 mai, au fost date publicităţii datele potrivit cărora în anul 2007 s-au înregistrat în rândul militarilor 115 suiciduri (18,8 suiciduri la 100 000 militari) atât în SUA, cât şi în zonele de conflict, faţă de 102 suiciduri în 2006. Nu sunt incluse date referitoare la veterani sau la cei care-au ieşit din serviciul militar.

În ultimul an, 32 de soldaţi americani din Irak şi-au pus capăt zilelor. În pofida eforturilor depuse de oficialităţile militare în vederea îmbănătăţirii pregătirii psihologice şi a sănătăţii mintale, suicidul a fost principala cauză de deces non-combativ din ultimul an, producând aproximativ o treime dintre decesele non-ostile din Irak.

Colonelul Elspeth Ritchie, psihiatrul şef al armatei, consideră că această situaţie este una de normalitate. „Există despărţiri între prieteni, fără nicio legătură cu războiul, iar dificultăţile pot apărea în orice căsnicie, civilă sau cu unul dintre soţi lucrând în armată. Noi nu vedem o relaţie evidentă între conflict şi suicid.” Totuşi, el recunoaşte că gărzile prelungite pun la grea încercare rezistenţa psihică a militarilor.

În ultimii ani, armata SUA a operat o serie de modificări menite a preveni suicidul, noile măsuri contribuind la o monitorizare mai atentă a celor care sunt sub tratament medicamentos şi la reducerea numărului soldaţilor cu tulburări psihice din zonele de conflict.

Articolul complet aici.

luni, 26 mai 2008

Stresul acut

Stresul acut apare de obicei la o lună după ce o persoană a trecut printr-o experienţă neplăcută sau dureroasă de tipul unei ameninţări, unei tâlhării sau unui deces în familie, după un accident cu consecinţe serioase sau după o boală grea. La toate acestea, omul răspunde prin emoţii puternice, printr-o stare de teamă mai accentuată sau prin dezvoltarea sentimentului de neajutorare, uneori chiar de culpabilitate.

Încă din timpul primului război mondial, această stare a început să fie cunoscută sub numele de “suflu”, făcându-se analogia între explozia bombelor şi reacţia soldaţilor. În prezent, cei mai afectaţi sunt civilii, fiind tot mai clar că oamenii încep să sufere de stres acut într-o perioadă scurtă de timp şi semnalând simptomele imediat după o traumă.

Trauma poate fi definită în termeni medicali şi psihologici. Din punct de vedere medical, ea se referă la corpul uman (rănire, operaţie, accident). Această definiţie este de obicei asociată cu medicina de urgenţă. Din punct de vedere psihologic, însă, trauma are un înţeles diferit şi se referă în special la durerea emoţională, la tulburare sau la şocul psihic, acestea având adesea consecinţe pe termen lung atât la nivel mental, cât şi fizic.

Trauma psihică este un răspuns normal la un eveniment extrem şi presupune crearea memoriei emoţionale care este depozitată în profunzimea creierului uman. Se consideră că riscul apariţiei unei stări emoţionale puternice creşte odată cu expunerea la evenimentul traumatizant. Dacă privim manifestările violente din şcoli, de exemplu, un elev care a fost bătut va fi afectat fizic. Pe de altă parte, colegii care au asistat direct la bătaie vor fi mai afectaţi emoţional decât cei care doar au ascultat relatările legate de evenimentul în cauză. Dar chiar şi pentru cei din urmă, expunerea la violenţă poate fi traumatizantă. Din acest motiv, copiii şi adolescenţii care au fost expuşi la acte de violenţă sau la dezastre, fie ele relatate de mass media, trebuie monitorizaţi în timp pentru a detecta primele semne ale instabilităţii emoţionale.

Simptome

Pentru ca o persoană să fie diagnosticată cu tulburare acută de stres, simptomele trebuie să fi persistat între două zile (minimum) şi patru săptămâni de la evenimentul traumatic şi survine în decurs de patru săptămâni de la apariţia acestuia.

Dacă nu există alte afecţiuni de ordin mintal sau medical care să justifice simptomele, atunci se poate afirma că persoana respectivă suferă de tulburare acută de stres. Dacă simptomele persistă mai mult de o lună de zile, diagnosticul poate fi tulburare de stres post-traumatic.

Simptomatologia include: lipsa reacţiei emoţionale, senzaţia de detaşare, percepţia scăzută a spaţiilor înconjurătoare, depersonalizare, derealizare, amnezie disociativă, stare crescută de anxietate, stare crescută de somnolenţă, libidou scăzut, imagini recurente ale evenimentului traumatizant (gânduri, vise, halucinaţii), evitarea cu îndârjire a expunerii la gânduri, emoţii, discuţii, locuri sau oameni care i-ar putea aminti de traumă etc.

Oamenii au în ei instinctul de supravieţuire care intră în funcţiune imediat ce este percepută o ameninţare. Natura stresului acut este la fel de normală. Impulsul este transmis instantaneu şi transformat în bătăi mai accelerate ale inimii, în presiune arterială mai mare, în transpiraţie, în respiraţie, în metabolism şi în încordări ale muşchilor. Răspunsul cardiac imediat şi accelerarea metabolismului sunt elemente esenţiale ale mobilizării pentru luptă.

Citeşte mai multe aici.

sâmbătă, 3 mai 2008

Cum să-ţi alegi psihoterapeutul?

Psychology Today oferă cititorilor săi un ghid practic de alegere a psihoterapeutului. Este genul de informaţie de care orice individ are nevoie, motiv pentru care am adaptat sfaturile revistei americane la contextul românesc.

1. Locaţia. Este un detaliu important, mai ales în condiţiile de trafic din marile oraşe din România. Distanţa de parcurs înseamnă timp, iar timpul este o resursă neregenerabilă. Totuşi, atunci când aţi găsit specialistul potrivit, distanţa nu mai reprezintă un obstacol. În practica privată, există şi psihoterapeuţi care oferă servicii de tip "house call", adică vizite la sediul sau domiciliul clientului.

2. Siguranţă. Asiguraţi-vă că specialistul la care apelaţi este recunoscut de instituţiile abilitate. Dacă nu sunteţi sigur(ă), căutaţi în baza de date a Colegiului Psihologilor din România - registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică.

3. Specializare. Întrebaţi-vă psihologul ce competenţe are. Ca în orice alt domeniu, şi în psihologie există o serie întreagă de specializări: psihologie clinică, consiliere psihologică, psihoterapie, psihologia muncii şi organizaţională, psihologia transporturilor şi a serviciilor, psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale. De asemenea, psihoterapia are şi ea abordări diferite, conform şcolilor/curentelor în care s-au format psihologii (cognitiv-comportamentală, psihanalitică, adleriană, etc).

4. Gradul de confort. Psihologul/psihoterapeutul este persoana căreia îi veţi destăinui mare parte a secretelor dumneavoastră. Doriţi ca această persoană să fie un bărbat sau o femeie? Limba în care comunicaţi poate fi o barieră. Ce limbi străine vorbeşte psihologul la care apelaţi? Terapeutul are o experienţă mai bogată în tratarea unei probleme sau disfuncţionalităţi. Nu ezitaţi să căutaţi pe forumuri sau să întrebaţi prietenii care au sau au avut aceleaşi tulburări, care au apelat la un specialist şi care au fost sau nu mulţumiţi de rezultate.

5. Prima impresie. Înainte de a face alegerea finală, mergeţi la doi-trei specialişti. Chiar dacă în aparenţă pare scump, investiţia totală poate fi redusă atunci când aţi întâlnit specialistul care vă oferă încredere şi sfaturi pertinente, care comunică bine cu dumneavoastră şi în faţa căruia vă puteţi deschide sufletul fără teamă.

6. Aspectul financiar. Când sunaţi pentru a stabili prima întâlnire, întrebaţi cât costă şi cât durează aceasta. Cum şedinţele de psihoterapie nu sunt încă suportate de planul naţional de asigurări de sănătate, aspectul financiar nu este unul de neglijat.

luni, 28 aprilie 2008

7 mituri legate de alcool

1. Un alcoolic nu se poate lăsa brusc de băut. Teoretic, aşa este. Dacă persoana a fost diagnosticată ca fiind „dependentă de alcool”, răspunsul este „nu”. Foarte rar se întâmplă ca un dependent să se lase brusc de băut. Dar cei care nu sunt dependenţi, ci au doar probleme legate de alcool, îşi pot impune o limită, aceasta fiind chiar zero, în ceea ce priveşte cantitatea de alcool consumată.

2. Toţi cei care beau sunt alcoolici sau au probleme cu alcoolul. Fals. Sunt consumatori ocazionali care nu au avut şi nu vor avea niciodată probleme cu alcoolul. Există o serie de patru întrebări elaborate de John Ewing (în engleză cunoscute sub denumirea de „testul CAGE”). Răspunsul afirmativ la oricare dintre cele patru întrebări sugerează posibilitatea existenţei unei probleme cu alcoolul. Dacă aveţi vreo rudă sau vreun prieten despre care credeţi că face abuz de alcool, încercaţi să-l convingeţi să meargă la un specialist pentru o evaluare sau, dacă este necesar, pentru rezolvarea problemei.

3. Există riscul unei predispoziţii genetice a copiilor care provin din familii în care cel puţin unul dintre părinţi este alcoolic. Adevărat, sunt studii numeroase care identifică o serie de factori de risc pentru ca un consumator ocazional să devină dependent de alcool. Printre aceşti factori se numără: membrii ai familiei (fraţi sau părinţi) dependenţi de alcool; presiune excesivă a anturajului; relaţii de familie disfuncţionale (atât de cuplu, cât şi între părinţi şi copii); conflicte familiale excesive (inclusiv violenţă domestică); sănătate mentală precară a membrilor de familie; rezistenţă scăzută la stres (în familie şi/sau la locul de muncă).

4. Cei care au probleme cu alcoolul nu se vor lăsa niciodată de băut. Fals. Există metode prin care astfel de persoane îşi pot rezolva problema, una dintre acestea fiind psihoterapia cognitiv-comportamentală. În acelaşi timp, persoana în cauză îşi poate stabili propriile reguli sau justificări pentru a se auto-proteja: nu-mi place gustul; nu-mi place starea pe care mi-o produce; vreau să mă controlez singur; mă simt mai bine când sunt treaz; ştiu că, mai târziu, alcoolul o să-mi dăuneze sănătăţii; în fiecare an mor mii de oameni care s-au urcat băuţi la volan; nu mai vreau să beau.

5. Nu este bine să vorbesc cu familia sau cu prietenii despre problemele mele cu alcoolul. Greşit: chiar dacă aveţi impresia că familia sau anturajul se vor distanţa, se vor supăra sau vă vor ocoli, este bine să aveţi sprijinul primar atât de necesar. Familia poate căuta specialişti sau instituţii specializate. Prietenii pot discuta cu experţi sau medici pentru a înţelege mai bine care este natura problemei şi care sunt paşii de urmat. Atât familia, cât şi prietenii vă pot oferi sprijinul social – uneori chiar financiar – extrem de necesar în urmarea unei cure sau a unei terapii.

6. Un alcoolic va rămâne alcoolic toată viaţa sa. Adevărat şi fals. Marea majoritate pot să se lase de băut fără a lua medicamente, dar consumatorii care prezintă simptome de dependenţă într-un grad moderat spre sever trebuie ţinuţi sub observaţie strictă şi au nevoie de tratament medicamentos. Procesul se numeşte dezintoxicare. Chiar şi după o astfel de cură, unele studii raportează o minoritate care rămâne „curată” cel puţin un an de zile, în timp ce alţi dependenţi au perioade de abstinenţă urmate de recăderi. Există, însă, şi o parte formată din cei ce nu se pot lăsa de băut. Trebuie subliniat faptul că un număr mare a celor ce încearcă să se lase de băut au cel puţin o recădere până ajung la abstinenţa totală. Deosebit de importantă este restructurarea sau reabilitarea, fază în care psihoterapeutul vă învaţă cum să identificaţi situaţiile sau sentimentele care vă îndeamnă spre pahar şi vă prezintă metodele prin care vă puteţi rezolva problemele fără a apela la alcool.

7. Cura de dezintoxicare sau terapia poate dura şi ani de zile. Depinde de faza în care a fost depistată, respectiv recunoscută, dependenţa sau problema cu alcoolul. În primă instanţă, persoana în cauză este sfătuită să se lase de băut. A doua fază (doar în cazul dependenţilor) este cea de dezintoxicare şi poate dura 2-3 săptămâni. În următoarele 3-12 luni se va parcurge o etapă în care vor fi combinate tratamentul medicamentos cu psihoterapia, consilierea familiei, terapia de grup şi restructurarea cognitivă. Ultima fază este cea de abstinenţă şi prevenire a recăderii şi poate dura între 3 şi 5 ani sau chiar mai mult (în funcţie de gravitate).

sâmbătă, 26 aprilie 2008

Realitate sau fantezie digitală?

Sunt zile de sărbătoare, de vacanţă, zile în care persoanele extrem de active nu se pot rupe complet de muncă. Unii îşi mai citesc mesajele rămase nedeschise, alţii îşi mai pun în ordine documentele nerezolvate, fiecare explicând că se odihneşte activ.

Există o altă categorie formată din dependenţii de calculator care, deşi nu muncesc, profită de timpul liber pentru a mai descoperi lucruri noi pe Internet sau pur şi simplu pentru a juca un joc. Nu toate jocurile sunt la fel, este adevărat, însă mare parte dintre ele sunt încărcate de violenţă, iar agresivitatea acumulată în zilele de repaus poate fi uşor "transportată" din spaţiul virtual în cel real. Pentru a oferi un singur exemplu, peste 85% dintre jocurile de pe site-ul www.addictinggames.com conţin acte de violenţă.

Dacă măsurăm agresivitatea din comportament, după numai 20 de minute de jucat pe astfel de platforme o să realizăm că în mâinile noastre nu avem doar un joystick sau un mouse, ci o adevărată problemă. Cel mai simplu test la care ne putem supune singuri este măsurarea tensiunii arteriale înainte şi după ce am jucat un joc de conţine acte de violenţă sau înainte de a viziona un film mai dur şi la finalul acestuia. Diferenţa vorbeşte de la sine.

Un alt pericol prezentat de jocurile violente este desensibilizarea. Mulţi specialişti ar spune că desensibilizarea este bună. Sunt perfect de acord, dar numai dacă vorbim despre un chirurg, despre un poliţist sau despre un asistent social (sunt doar câteva exemple), oameni care văd zi de zi sânge, chin şi durere. Pe aceştia, desensibilizarea îi ajută să-şi depăşească momentele de revoltă normală, firească în faţa neputinţei de a face ceva, îi ajută să-şi facă mai departe meseria.

Alte tipuri de desensibilizare sunt, însă, dăunătoare. Obişnuiţa cu actele de violenţă nu ne permite să intervenim atunci când cineva este atacat pe stradă sau ne lasă indiferenţi la injurii, la furturi sau la bătaia dintre doi copii. În astfel de cazuri ştim - sau ar trebui să ştim - cum să ne păstrăm calmul şi cum să acordăm victimei sprijinul de care are nevoie. Doar că, de cele mai multe ori, n-o facem.

Cineva ar putea întreba: de ce joacă lumea jocuri încărcate de violenţă? Răspunsul este simplu: sunt mai scurte şi/sau sunt împărţite pe niveluri. Jocurile de strategie necesită din partea jucătorului un timp mai îndelungat, un anumit nivel de pregătire şi o gândire logică. Celelalte, însă, cer doar o reacţie rapidă. Jucătorul apasă cât de repede poate pe un buton pentru a rămâne în viaţă, pentru a ucide un personaj şi pentru a trece la nivelul următor.

Am amintit de reacţie: aceasta este fizică, emoţională şi mentală. O reacţie se modifică în funcţie de context şi de moment. După ce am petrecut mai mult timp în faţa calculatorului, suntem mai experimentaţi, încercăm lucruri noi şi aşteptăm compensaţii diferite. Pe parcurs, şi motivaţia se schimbă. În timp, se crează dependenţa, iar diferenţa dintre realitate şi fantezie se micşorează.

În România nu există cercetări care să ne ofere informaţii pertinente legate de această problemă. Până când va fi studiată, însă, bucuraţi-vă de zilele libere alături de familie şi de prieteni. Ei sunt realitatea.

În Marea Britanie a fost efectuat recent un studiu privind siguranţa copiilor în lumea digitală. Chiar dacă în document se recunosc beneficiile extraordinare ale noii tehnologii pentru societate în ansamblu, deci şi pentru copii şi tineri, se atrage atenţia asupra faptului că expunerea trebuie să ţină cont de vârstă. Jocurile sunt create, de obicei, de adulţi, iar ceea ce poate fi benefic pentru ei, poate fi dăunător pentru copii.

duminică, 6 aprilie 2008

Consilierea psihologică în beneficiul angajaţilor

Conform estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2000), cel puţin trei angajaţi din zece suferă de tulburări de natură psihică.

Pentru a analiza care sunt motivele pentru care angajaţii intră în concediu medical, cercetătorii din Marea Britanie au efectuat o serie de studii ale căror rezultate indică faptul că principalele cauze care conduc la creşterea numărului de zile-absenţă de la serviciu sunt stresul şi afecţiunile mintale. Totodată, s-a remarcat că, prin acordarea unei consilieri de specialitate (psihologică), angajaţii beneficiază de sprijinul social de care au nevoie şi pot face faţă mai bine presiunilor excesive.

Companiile au început să ofere angajaţilor programe de tip CALM (Counselling and Life Management). Acestea sunt organizate în colaborare cu Asociaţia Britanică de Consiliere şi Psihoterapie, au o durată scurtă (între două şi şase şedinţe) şi sunt opţionale. Specialiştii care oferă serviciile de consiliere sunt psihoterapeuţi cu o bună înţelegere a culturii organizaţionale şi a factorilor ce pot avea un impact asupra stării de sănătate a angajatului. De asemenea, ei trebuie să aibă în vedere nevoile tuturor actorilor implicaţi şi să fie perfect conştienţi de potenţialul conflict dintre interesele angajatorului şi cele ale angajatului. Pentru a putea răspunde nevoilor diferite, psihoterapeuţii trebuie să efectueze mai întâi un audit al nivelului de stres din organizaţie.

Citeşte mai multe despre consilierea psihologică la locul de muncă aici.

miercuri, 26 martie 2008

Alcoolul şi problemele pe care le crează

Divizia europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii raportează cele mai mari valori ale consumului de alcool pe cap de locuitor, cifra fiind de două ori mai mare decât media la nivel mondial.
În Europa, consumul de alcool este una dintre cauzele majore de deces şi de dizabilitate, peste 6,3% dintre decesele premature raportate în 2002 (600 000 de persoane) având această cauză. Dintre acestea, mai mult de 63 000 au fost persoane cu vârsta cuprinsă între 15 şi 29 de ani.

Consumul de alcool poate reprezenta un factor determinant atât în evaluarea stării de sănătate, cât şi a bunăstării populaţiei. În orice societate, nivelul problemelor legate de alcool creşte sau scade în funcţie de rata de consum. Se estimează că europenii beau cam 12,1 litri de alcool pur pe an, mai mult decât dublul mediei mondiale (5,8 litri). Mai mult, din consumul total, 20-30% revine femeilor, aceasta fiind cea mai mare rată din lume.

Anunţurile recente conform cărora un consum redus de alcool poate preveni apariţia afecţiunilor cardiace sunt interpretate greşit şi contravin avertizărilor referitoare la efectele negative ale acestuia. Organizaţia Mondială a Sănătăţii avertizează, de altfel, că şi atunci când există efecte pozitive, consecinţele nu sunt deloc neglijabile.
De aceea, sub pretextul că alcoolul este un medicament, foarte multe persoane ajung să facă abuz, ajungând într-un final la dependenţă. Pentru recuperarea acestora şi în funcţie de situaţie, se recomanda parcurgerea unui plan psihoterapeutic însoţit de tratament medicamentos.

Mai multe informaţii referitoare la alcool şi efectele sale sunt disponibile aici, aici şi aici.

joi, 20 martie 2008

Sănătatea mintală pe agenda europeană

Bruxelles-ul va găzdui la mijlocul lunii iunie întâlnirea la nivel înalt având ca tema sănătatea mintală din Uniunea Europeană. Obiectivul conferinţei este acela de a întocmi un Pact european multisectorial în domeniu, cele patru direcţii de discuţie fiind: prevenirea suicidului, sănătatea mintală a tinerilor şi educaţia acestora, sănătatea mintală la locul de muncă şi persoanele în vârstă.

De ce începe să capete sănătatea mintală o importanţă atât de mare? Pentru simplul motiv că un om trebuie să fie sănătos atât fizic, cât şi psihic, sănătatea mintală fiind un aspect important atât pentru indivizi, cât mai ales pentru societate. La nivel personal, un nivel bun al sănătăţii mintale le permite oamenilor să-şi pună în valoare potenţialul intelectual şi emoţional şi să-şi îndeplinească rolul în activitatea socială, şcolară sau profesională. La nivel social, un grad ridicat al sănătăţii mintale este sursa coeziunii sociale şi a bunăstării economice.

Site-ul oficial al Uniunii Europene arată că aproximativ 27% dintre cetăţeni au tulburări psihice, ceea ce înseamnă că aproape fiecare dintre noi cunoaşte pe cineva care a avut sau are o astfel de problemă. Afecţiunile psihice pot reduce drastic nivelul calităţii vieţii celor afectaţi şi a famillilor acestora şi sunt cauza principală a unor dizabilităţi. Cele mai frecvente afecţiuni mintale din statele membre ale Uniunii Europene sunt anxietatea şi depresia, aceasta din urmă afectând anual 4,5% din populaţie. De altfel, se estimează că, până în anul 2020, depresia va ocupa locul doi în clasamentul celor mai frecvente cauze ale dizabilităţii în ţările dezvoltate.

Şi pentru că depresia conduce adeseori la suicid, trebuie menţionat faptul că anual se sinucid 58 000 de persoane, în timp ce accidentele de maşină produc 50 700 de decese. Aproape 90% din cazurile de suicid au la bază o afecţiune mintală, de cele mai multe ori depresia.

Dincolo de impactul economic, sănătatea mintală are consecinţe şi în plan socio-uman: excluderea socială, stigmatizarea şi discriminarea celor care suferă de tulburări sau de afecţiuni psihice fac parte din cotidian. Aceste persoane, însă, trebuie să se bucure cel puţin de tratament egal, dacă nu de practici care să le garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin acestea se numără şi demnitatea.

Sursa aici.

sâmbătă, 8 martie 2008

Despre femei, de ziua lor

Chiar dacă speranţa de viaţă la naştere a femeilor este, în marea majoritate a ţărilor, mai mare decât cea a bărbaţilor, există o serie de factori de ordin social şi medical care conduc la o mai slabă calitate a vieţii în cazul femeilor. Accesul inegal la informaţie, la servicii de asistenţă şi de îngrijire medicală primară nu fac decât să sporească riscurile la care sunt supuse femeile.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii atrage atenţia asupra faptului că discriminarea pe bază de sex conduce la violenţă fizică şi sexuală împotriva femeilor, la creşterea numărului de boli cu transmitere sexuală, a numărului cazurilor de infecţie cu virusul HIV, de malarie şi de obstrucţie pulmonară cronică. Tot mai multe femei fumează, ceea ce determină creşterea ratei mortalităţii materne fie în timpul sarcinii, fie imediat după naştere.

fotografie preluată de pe site-ul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii


Factorii de risc
  • Rata fumatului în rândul bărbaţilor este de zece ori mai mare decât în cazul femeilor. Totuşi, campaniile agresive derulate de companiile producătoare de tutun au ca ţintă femeile, motiv pentru care tot mai multe tinere din ţările în curs de dezvoltare s-au apucat de fumat. Femeile au probleme mai mari decât bărbaţii atunci când vor să renunţe la ţigară, iar terapiile ce vizează excluderea nicotinei sunt mai puţin eficiente în cazul lor.

  • Din numărul total al adulţilor din Africa sub-Sahariană infectaţi cu virusul HIV, 61% sunt femei. În zona Caraibelor, cifra este de 43% şi, cu toate că procentele sunt mai mici în America Latină, Asia şi Europa de Est, acestea sunt în creştere.

  • Între 15 şi 71% dintre femeile din întreaga lume au fost victimele unui act de violenţă fizică sau sexuală, atacatorul fiind, la un moment dat în viaţă, partenerul lor intim. Abuzurile nu ţin cont de poziţia socială sau economică şi au efecte serioase asupra sănătăţii femeilor.

  • Unele studii arată că una din cinci femei (20%) s-au plâns că au fost abuzate sexual înainte de a fi împlinit vârsta de 15 ani.

  • Chiar dacă vârsta la care se căsătoresc este în creştere, 100 de milioane de fete (estimat) se vor căsători în următorii 10 ani înainte de a fi împlinit 18 ani, ceea ce echivalează cu o treime din numărul adolescentelor din ţările în curs de dezvoltare (mai puţin China). De obicei, tinerele fete nu au minimul de cunoştinţe necesare despre sex şi despre riscurile pe care le prezintă infecţiile cu transmitere sexuală şi HIV/SIDA.

  • Aproximativ 14 milioane de adolescente devin în fiecare an mame.

  • În fiecare zi, 1 600 de femei şi peste 10 000 de nou născuţi mor din cauza unor complicaţii din timpul sarcinii sau de la naştere ce putea fi prevenite

  • Gătitul este, peste tot în lume, sarcina principală a femeilor. Atunci când fac mâncare la foc deschis, ele inhalează un amestec format din sute de substanţe poluante. Fumul produs de foc a fost cauza celor 1,3 milioane de decese produse anual de obstrucţiile pulmonare cronice. Dintre acestea, jumătate au fost în rândul femeilor, faţă de numai 12% în cazul bărbaţilor. În timpul sarcinii, expunerea embrionului la astfel de poluanţi poate conduce la avort spontan sau la naşteri înainte de termen.

  • Femeile prezintă un risc mai mare decât bărbaţii în a-şi pierde vederea. Chiar şi aşa, accesul la asistenţa oftalmologică le este limitat.

sâmbătă, 23 februarie 2008

Viaţa de după pierderea vieţii

Cred că suntem cu toţii de acord că nu există tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi atunci, de ce ne este atât de greu să acceptăm moartea, să recunoaştem că este lucrul cel mai natural şi că oricât ne este de greu, viaţa noatră trebuie să meargă mai departe?
Durerea provocată de decesul unei persoane dragi sau apropiate nu este o simplă emoţie, ci o reacţia psihologică normală, un proces îndelungat de detaşare de experienţele comune. Pe toată durata unei relaţii acumulăm informaţii şi sentimente ce definesc legătura cu acea persoană şi tocmai de aceea pierderea bruscă a unui partener sau a unui colaborator ne obligă să ne redefinim. Lucru nu tocmai uşor. 

Omul trebuie să accepte că există un început şi un sfârşit. Suntem profund materialişti pentru că ne raportăm la lume şi noi înşine suntem materie, una care-şi schimbă în timp proprietăţile. Teama de moarte porneşte de la lipsa de certitudini şi oricât am căuta şi cerceta, acel tărâm rămâne unul închis, limitat de propria capacitate de interpretare, înţelegere şi acceptare a fenomenului.

Poate fi durerea produsă de pierderea cuiva drag o problemă? Da, iar aceasta este anunţată de câţiva factori: pierderea interesului în activităţile sociale, inclusiv în muncă; ostilitate la adresa unor persoane din anturaj; judecată iraţională, mai ales de ordin financiar; simptome de agitaţie depresivă (comportament hiperactiv, combinat cu o tristeţe profundă) şi autoînvinovăţire; rememorarea unor amintiri legate de persoana dispărută, uneori pentru o lungă perioadă de timp; dificultăţi în acceptarea faptului că fiinţa dragă a dispărut complet din viaţa noastră; comportament de evitare a locurilor sau a celor care au avut vreo legătură cu persoana dispărută (casa bătrânească în care au murit bunicii sau cunoştinţele comune); inducerea unor simptome fizice similare afecţiunii de care-a suferit persoana decedată; inducerea unor simptome psihosomatice, cum ar fi durerile de cap, de stomac sau alte tipuri de durere care nu au nicio legătură cu o boală sau alta.

În psihoterapia cognitiv-comportamentală există o serie de tehnici şi metode menite să ajute supravieţuitorii să-şi înfrângă teama sau anxietatea, aceştia fiind încurajaţi să-şi exprime emoţiile indiferent de natura acestora (ură, dragoste). Tehnica scrisorilor implică aşternerea pe hârtie a lucrurilor ce trebuiau spuse dar, dintr-un motiv sau altul, au rămas nerostite. În metoda scaunului gol, scrisoarea este citită în faţa unui scaun pe care ar fi putut sta defunctul. Procesul de vindecare a suferinţei trebuie supravegheat îndeaproape de psihoterapeut pentru a se evita extremele şi a se previni derapajele emoţionale şi comportamentale.