joi, 27 noiembrie 2008

Femei în umbră. Umbre

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, vă aştept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe şoseaua Kiseleff), la două filme documentare de excepţie.

Rezervări la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

joi, 20 noiembrie 2008

Când şi cum (poate) începe fobia de ace?

“Doamnă, copilul a făcut o criză în cabinet”, îi spune asistenta medicală unei bunici care-şi aşteaptă nepotul în holul unui spital din Bucureşti. Nu trece mult timp şi băiatul, în jur de 4 ani şi haios foc, aleargă spre fotoliu, cerându-şi recompensa: “Abia aştept să mergem să cumpărăm toate punguţele cu bomboane, din alea mici-mici. Pe toate le mănânc, să ştii.” Ochii îi sunt, însă, roşii din cauza lacrimilor vărsate recent.

Fusese la un control ORL şi s-a speriat teribil. Din discuţiile avute cu mama lui, am înţeles că puştiului îi era îngrozitor de frică de ace. O fobie care apare la vârste fragede din cauza incompetenţei unor cadre medicale şi care se rezolvă cu foarte multe eforturi.

N-au trecut decât două zile şi am înţeles exact de unde pornea frica băieţelului. Analizele de sânge pe care trebuia să le efectuez în pregătirea unei intervenţii chirurgicale au dat mari bătăi de cap asistentelor medicale şi unei doctoriţe de la spitalul cu pricina. Patru vene perforate, fără succes. De fiecare dată, vinovatul eram eu sau, mai bine zis, teama mea. “Vă este frica, nu-i aşa? Din cauza asta nu aveţi vene.” Când auzi acelaşi lucru repetat de mai multe persoane, aproape ajungi să crezi că, într-adevăr, tu eşti cel fricos. Un act iresponsabil care poate avea efecte şi asupra unui adult, ce să mai vorbim de copii?!

Nu ştiu dacă există studii care să confirme faptul că venele se ascund sau chiar dispar din cauza vreunei fobii, dar am certitudinea că din cauza slabei pregătiri a cadrelor medicale, mulţi copii rămân cu traume peste care trec cu greu. Şi ei, şi părinţii lor.

Din păcate, vina este aruncată pe pacient, responsabilitatea nefiind niciodată asumată de un cadru medical care fie nu ştie să folosească un model nou de cateter sau de branulă, fie nu are suficientă experienţă în recoltarea probelor.

Problema, în cazul de faţă, este cea a traumei psihice care i-a fost provocată copilului. Fără un sprijin psihologic susţinut, fără terapie de suport pentru familie, copilul va avea întotdeauna o teamă iraţională legată de ace şi, probabil, de medici sau de asistentele medicale. Un efort, şi la nivel mental, dar şi de tip bugetar, care trebuie depus de pacienţi. Oare o mai temeinică pregătire profesională nu ar putea preveni astfel de “accidente"?

miercuri, 19 noiembrie 2008

Consilierea psihologică schimbă semnificativ şansele de recuperare în cazurile de cancer la sân

Conform unui studiu pe care Institutul Naţional al Cancerului din Statele Unite ale Americii l-a publicat în numărul pe decembrie al revistei Cancer, consilierea psihologică poate îmbunătăţi şansele de supravieţuire a pacienţilor care suferă de cancer la sân.

Sesiunile care s-au concentrat pe restructurarea dispoziţiei, a comportamentelor alterate de starea precară de sănătate şi pe coping au redus aparent stresul, contribuind astfel la prelungirea vieţii pacienţilor.

"Dacă intervenţia psihologică menită a reduce nivelul stresului este una precoce şi eficientă, se pot îmbunătăţi succesiv sănătatea mintală, starea generală de sănătate, comportamentele legate de tratament şi, probabil, rezultatele biologice," spun autorii. "Dacă aceste lucruri se confirmă, există posibilitatea ca rata de supravieţuire a pacienţilor bolnavi de cancer să crească."

Cercetătorii de la Universitatea Publică din Ohio îşi susţin declaraţiile cu rezultatele unui studiu efectuat timp de 11 ani pe mai mult de 200 de femei care, la începutul cercetării, fuseseră diagnosticate cu cancer la sân.

Pacientele, care au fost selectate aleatoriu să participe la intervenţii psihologice de grup, prezentau un risc de reapariţie a cancerului mai mare cu 55% faţă de cele care nu au beneficiat de consiliere. Persoanele care s-au bucurat de consiliere psihologică au fost declarate sănătoase cu şase luni mai devreme decât cele din grupul de control. Totodată, femeile din grupul de intervenţie au prezentat un risc de deces de 44% faţă de femeile din cel de-al doilea grup. În plus, s-a redus riscul general de deces, nu doar cel având drept cauză cancerul.

Intervenţia psihologică poate produce modificări la nivelul sistemului imunitar şi, subsidiar, poate destresa hormonii care altfel ar accelera dezvoltarea cancerului şi chiar a metastazelor, conform unei ipoteze lansate de autorii studiului. Ei recomandă ca persoanele care suferă de cancer să beneficieze şi de şedinţe de psihoterapie, nu doar de tratament medicamentos.

Noua descoperire completează studiile anterioare care arătau că intervenţia psihologică îmbunătăţeşte semnificativ comportamentul, sănătatea şi întăresc imunitatea organismului.

marți, 18 noiembrie 2008

Cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Copilul tău are probleme emoţionale sau de comportament? Ai decis din proprie iniţiativă sau la sugestia medicului să apelezi la un psihoterapeut? Dacă răspunzi afirmativ la cel puţin una dintre cele două întrebări, urmează o a treia: cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Fundaţia Nemours îţi oferă câteva sfaturi utile:

  • asigură-te că specialistul este avizat să practice psihoterapia. Colegiul Psihologilor din România este singura entitate legală care poate elibera avizele de liberă practică, iar lista completă a psihologilor, pe specializări şi pe trepte de specializare este disponibilă aici.
  • înainte de a-ţi face o programare, întreabă care este durata şedinţei şi care este costul acesteia.
  • caută un psihoterapeut care să fie apropiat de copii. Pentru ca terapia să dea rezultate, relaţia dintre copil şi psihoterapeut trebuie să fie una relaxată. În plus, copilul tău nu trebuie să se simtă nici speriat, nici respins de psihoterapeut.
  • întreabă care sunt "regulile casei": ce se întâmplă dacă anulezi o programare, cu cât timp în avans poţi face acest lucru, cât de disponibil este psihoterapeutul în afara programului stabilit sau în caz de urgenţă.
  • caută un psihoterapeut care îi implică şi pe părinţi în planul terapeutic. Când există o problemă, aceasta va fi mai repede rezolvată dacă în terapie işi dau concursul toţi membrii familiei.

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Lăsaţi copiii să copilărească! E dreptul lor.

Articolul 31, alineatul 1, al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului: "Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală şi artistică."

Treaba copiilor este să copilărească. Ei trebuie să se joace şi să înveţe din joacă. Trebuie să-şi petreacă timpul în compania celor de seama lor, trebuie să aibă o încărcare adecvată vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală. Copiii trebuie încurajaţi, nu demoralizaţi. Nu trebuie certaţi, mai ales dacă nu le-am explicat suficient de bine ce au de făcut. Părinţii trebuie să aibă răbdare, să nu-i forţeze pe copii şi să fie consecvenţi în decizii.

Sunt tot mai mulţi părinţii care încearcă să ofere copiilor lor tot ce le trebuie. Uneori, chiar mai mult decât au copiii nevoie. Este un lucru normal şi, până la un punct, firesc. De la această limită pornesc, însă, problemele copiilor. Ghiozdanul devine prea greu de cărţile şi caietele numeroase şi voluminoase. Programul zilnic este peste măsură de încărcat cu orele de la şcoală şi cu temele. O banală răceală pune o presiune suplimentară asupra normei obişnuite, pentru că micul om trebuie să recupereze ce a pierdut în ziua sau zilele de boală.

Dar efortul lor nu se opreşte aici. Părinţii vor ca micuţii să vorbească limbi străine. Cât mai multe. Doar "învăţarea altor limbi contribuie la o mai bună înţelegere". N-o spun eu, a spus-o Leonard Orban, comisarul european pentru multilingvism. Şi atunci programul săptămânal include, suplimentar, ore de engleză şi/sau de franceză şi/sau germană, spaniolă, italiană etc.

Ment sana in corpore sano. Alt dicton care pare să-i inspire pe părinţi. Deci orelor de sport de la şcoală trebuie să li se adauge un curs de înot, unul de arte marţiale (it's a jungle out there), echitaţie, baschet, fotbal, atletism. Fetiţelor nu le strică un balet sau puţină gimnastică. De (cele mai) multe ori, din păcate, părinţii plătesc un ban in plus pentru ca moştenitorul familiei să ia lecţii fără vreun alt coleg sau prieten prin preajmă. Deci copilul nu interacţionează, aşa cum ar trebui, cu cei de-o seamă, ci cu persoane mult mai în vârstă. In plus, antrenorii sau meditatorii nu au metodă pedagogică flexibilă şi adaptată vârstei.

Nu toţi copiii "protestează". Mulţi nici nu ştiu că au drepturi, iar alţii nu sunt suficient de pregătiţi ca să şi le ceară. Ei încearcă din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor părinţilor. Nu reuşesc întotdeauna, iar istoria este plină de exemple.

Care sunt efectele potenţiale? Oboseala, plisticeala, apatia, surmenajul, stresul, anxietatea, însingurarea, izolarea, excluderea din grupul social, autoînvinuirea, tensiuni în relaţia copil-părinţi. Lucrurile se complică atunci când copilul ajunge la pubertate, când devine adolescent, iar la maturitate, la rândul lui, va cere şi mai mult de la proprii copii.