Testul psihologic pentru permisul de arma: reglementari noi

Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 319/2015 pentru modificarea si completarea Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor si al munitiilor.  Aceasta a intrat in vigoare la data de 14.01.2016. Aici gasiti materialul integral. 

Articolul 14, alineatul 5, stabileste responsabilitatile psihologilor avizati in specialitatea psihologie aplicata in domeniul securitatii nationale de catre Colegiul Psihologilor din Romania. In acest sens, atunci cand persoana evaluata trebuie reexaminata sau a primit avizul 'inapt', psihologul are obligatia sa transmita rezultatul examinarii catre Inspectoratul General al Politiei Romane in maxim 5 zile. 

Prin noua reglementare se urmareste evitarea situatiilor in care o persoana care a picat testul psihologic pentru eliberarea avizului de port arma sa nu mai poata apela la serviciile altui psiholog inainte de termenul prevazut de lege. 

Reexaminarea se poate efectua o singura data, dupa cel putin 15 zile şi cel mai tarziu la 30 zile de la data primei evaluari. Avizul psihologic are valabilitate de 12 luni de la data emiterii acestuia.

Cine are batrani, sa-i pazeasca

Depresia este una dintre cele mai frecvente tulburari care afecteaza sanatatea persoanelor cu varsta de peste 65 de ani, au descoperit cercetatorii de la Facultatea suedeza de sanatate publica. Lucrurile par sa se agraveze pe masura ce populatia este in plin proces de imbatranire.

In studiul lor, cercetatorii au evaluat rezultatele diferitelor forme de interventie psihosociala, determinand care sunt activitatile cu adevarat benefice sanatatii mintale.

Puteti afla mai multe despre cercetarea lor in Journal of Aging and Health, insa demn de notat este faptul ca interventiile centrate pe exercitiu fizic, grupuri de sprijin, dezvoltare de aptitudini sau rememorarea experientelor din trecut nu au avut efecte semnificative asupra psihicului.

Din pacate, forma de tratare a depresie la care se apeleaza adesea este medicatia, iar echipa de cercetatori a constatat ca cea mai inalta rata a mortalitatii, atat in cazul femeilor, cat si al barbatilor, se inregistreaza in randul celor care se trateaza cu o combinatie de antidepresivi si stabilizatori de dispozitie.

Sedinte de terapie la TV

Din 6 decembrie, HBO incepe sa difuzeze serialul "In deriva", avand ca subiect psihoterapia. Conform HBO, "serialul se concentrează pe una dintre caracteristicile societăţii moderne, şedinţa de terapie, văzută prin ochii unui psihoterapeut de succes a cărui viaţă profesională şi personală riscă să se destrame. Fiecare episod din cele 45 ale serialului se concentrează pe câte o sesiune de terapie – 4 şedinţe individuale între psiholog şi pacienţii săi, urmate de câte un episod săptămânal axat pe vizita psihologului la propriul său terapeut."

Pana la difuzarea primului episod, difuzat luni, 6 decembrie, la ora 20:30, va invit sa vizionati prezentarea serialului care-l va avea in prim plan pe Marcel Iures.

Jocurile pe calculator - plusuri şi minusuri

Într-un număr special al Review of General Psychology editat de Asociaţia Psihologilor Americani a fost publicat un studiu referitor la jocurile pe calculator şi efectele pe care le au acestea asupra copiilor.

Contrar tuturor avertizărilor de până acum, rezultatele arată că acestea pot avea şi un impact pozitiv asupra utilizatorilor. Există jocuri special concepute care, atunci când sunt combinate cu psihoterapia, pot preveni atacurile de astm, pot reduce durerea sau pot susţine chiar tratamentul pentru diabetici. Totodată, psihologii pot utiliza jocurile PC pentru evaluarea psihologică a copiilor şi adolescenţilor.

Pe de altă parte, însă, jocurile video pot avea şi efecte nedorite, mai ales în cazul copiilor cu probleme de personalitate. "E ca la untul de arahide: este un deliciu pentru majoritatea copiilor, dar există şi un procent mic de alergici, de exemplu dacă cei mici suferă de tulburări psihice sau dacă părinţii reclamă probleme pre-existente de personalitate", afirmă profesorul  Christopher J. Ferguson de la Texas A&M International University. El a mai adăugat că noile cercetări au demonstrat că jocurile violente nu au creat o generaţie de adolescenţi-problemă. "Pe măsură că jocurile au devenit tot mai populare, s-a redus şi numărul copiilor din Statele Unite ale Americii şi din Europa cu probleme de ordin comportamental, sunt mai puţin violenţi şi obţin rezultate din ce în ce mai bune la testele standard. Ceea ce demonstraează faptul că cea mai periculoasă este combinaţia dintre trăsăturile de personalitate şi jocurile violente."

Patrick Markey, de la Villanova University din Pennsylvania, a analizat un lot de 118 adolescenţi, descoperind astfel că cei care trec prin stări de anxietate, depresie sau disconfort emoţional, dar şi cei care rămân indiferenţi faţă de starea emoţională a celor din jur, care nu-şi ţin promisiunile sau nu respectă regulile de bază sunt predispuşi să devină ostili la finalul unui joc violent pe calculator.

Azi am fost pacient

Astăzi am încercat să intru în pielea unei persoane interesate să urmeze un program psihoterapeutic. Scenariul de la care am pornit a fost următorul: criza asta economică ne stresează pe toţi, relaţiile de familie încep să se erodeze, stresul cotidian atinge cote aproape insuportabile, iar eu, om aşezat şi conştient de problemele pe care le am, doresc să mi le rezolv pe termen lung. În plus, am alături de mine o persoană dispusă să facă acelaşi efort astfel încât relaţia noastră să rămână funcţională.

Primul pas a vizat informarea. Am intrat mai întâi pe site-ul Colegiului Psihologilor din România ca să descopăr câte ceva despre psihologi şi psihoterapie sau consiliere psihologică.

Am început apoi să caut locuri, date de contact, să citesc informaţiile existente pe site-urile clinicilor, după care am pus mâna pe telefon.

Am început cu clinica Sanador. Conform datelor de pe site, preţurile sunt de 75 lei (consiliere psihologică adult) sau 90 lei (copil), iar şedinţa de psihoterapie costă 80 de lei (individual) sau 100 lei (de cuplu). Înainte de a începe consilierea sau psihoterapia, este nevoie de un psihodiagnostic (100 lei - 40 de minute). Iniţial, doamna de la recepţie nu a reuşit să-mi spună exact cât durează şedinţa de psihoterapie ("depinde de medic"), dar după insistenţe am aflat că aceasta ţine 20 de minute. În opinia aceleiaşi doamne, nu există nicio diferenţă între consilierea psihologică şi psihoterapie, deşi inclusiv preţurile diferite afişate pe site o contrazic.

Am sunat apoi la MindCare, clinică specializată în servicii de psihiatrie şi psihoterapie. Primul aspect care mi-a atras atenţia a fost faptul, confirmat de altfel şi de recepţie, că nu există nimeni specializat în psihoterapia cognitiv-comportamentală. Majoritatea specialiştilor sunt psihanalişti. Preţurile sunt: 130 lei (45-50 de minute) pentru terapia individuală şi 220 lei (90 minute) pentru cea de cuplu. Informaţiile au fost complete, pertinente, oferite cu profesionalism.

Al treilea apel a fost la MedLife. După acesta am oprit jocul pentru că răspunsurile m-au surprins de-a dreptul. De la recepţionera de serviciu am aflat că psihoterapeutul poate practica toate formele de psihoterapie ("logic, nu?"), că prima consultaţie costă 100 de lei (30 de minute) şi nu contează dacă am nimerit sau nu la psihoterapeutul potrivit (tot logica e vinovată). Medicul (?) îmi stabileşte apoi orarul noilor consultaţii, iar acestea m-ar costa 125 lei (individual) sau 160 lei (cuplu). Există şi consultaţii la domiciliu (360 lei), dar durata acestora este necunoscută.

Recomand din nou persoanelor interesate să apeleze la serviciile de sănătate mintală să se informeze. În primul rând, consilierea psihologică şi psihoterapia nu sunt acelaşi lucru, iar diferenţa este clar precizată în Procedurile de atestare, acreditare şi certificare elaborate de Colegiul Psihologilor din România.

Apoi, încercaţi să aflaţi mai multe despre formele de psihoterapie şi alegeţi tipul care vi se potriveşte în funcţie de problema pe care o aveţi. De asemenea, asiguraţi-vă că specialistul la care apelaţi are avizul (valid!) de liberă practică eliberat de Colegiul Psihologilor în specialitatea respectivă (psihologie clinică şi/sau psihoterapie).

Nu în ultimul rând, odată ce sunaţi pentru programare, solicitaţi informaţii despre durata şedinţei, despre instrumentele folosite în evaluare (acestea trebuie să fie licenţiate şi avizate de Colegiul Psihologilor, iar psihologul trebuie să fie autorizat să le utilizeze) sau orice alte aspecte pe care le doriţi clarificate. Nicio întrebare nu este greşită, niciun răspuns nu trebuie să fie evaziv. Drepturile pacientului sunt reglementate.

Tinereţe fără bătrâneţe

În urmă cu ceva timp, unul dintre pacienţii mei îmi povestea că a ajuns în camera de gardă a unui spital din cauza unui atac de panică. Lângă el, o femeie în vârstă (aproape 90 de ani), îl ruga pe medic să nu cumva să uite de pastilele ei, pentru că ea nu vrea să moară.

Când a văzut-o cât de mult ţine la viaţă, pacientul meu şi-a venit rapid în fire şi a plecat acasă, uitând de suferinţa lui şi înţelegând că locul lui nu era nicidecum la camera de gardă. El este bine, sănătos, acum, a dus la bun sfârşit planul terapeutic şi sunt ferm convins că vrea să ajungă şi el la o vârstă venerabilă. Pentru el, dar şi pentru cei care ţin la viaţă suficient de mult cât să-şi dorească să trăiască 100 de ani, iată câteva sfaturi utile:

Cât eşti dispus să investeşti într-o bonă abuzivă?

Oare de câte imagini şi reportaje cu bone cu comportament suburban, dar plătite regeşte, mai este nevoie pentru a înţelege un lucru esenţial: este mult mai ieftin să previi decât să repari?

Vorbind în termeni strict financiari, costul unei evaluări psihologice poate varia între 100 şi 500 de lei, în funcţie de complexitatea acesteia şi de zona geografică a României în care se efectuează (cele mai mari tarife sunt, evident, în Bucureşti).

Pe de altă parte, pentru a fi recuperat, un copil cu tulburări de comportament sau emoţionale trebuie să parcurgă etapele unei terapii care poate dura câteva luni. Costul unei şedinţe de psihoterapie este cuprins între 50 şi 250 de lei. Un calcul simplu ne arată că recuperarea va scoate din buzunarul sau din contul părinţilor 1500 până la 6500 de lei. Aceasta în cazul fericit, în care părinţii descoperă problema la timp şi iau urgent măsuri. La celălalt pol se situează părinţii ai căror copiii pot dezvolta tulburări grave, ajungând până la depresie sau lipsa capacităţii de relaţionare. Recuperarea acestora este mai dificilă şi se întinde pe o perioadă mult mai lungă de timp.

Salariul unei bone porneşte de la 800 de lei şi poate depăşi uneori 1 000 de euro, iar pentru depistarea comportamentului abuziv este nevoie de un sistem de monitorizare video care costă şi acesta câteva mii de euro.

Repet: costul unei evaluări psihologice este cuprins între 100 şi 500 de lei.

În grija cui lăsăm copiii?

Un incident difuzat zilele acestea de ştirile Pro TV mi-a amintit de o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă. Fusesem sunat de mama unui copil care dorea să angajeze o bonă deoarece nu era mulţumită de serviciile fostei dădace.

I-am explicat mamei în ce anume ar consta o evaluare psihologică, iar aceasta mi-a promis că va reveni cu un telefon după ce-i va comunica bonei decizia de a o evalua înainte de angajare. Ulterior, mama mi-a dezvăluit că persoana în cauză a avut o reacţie nepotrivită vis-a-vis de testele la care urma să fie supusă, motivând că ea are o experienţă îndelungată, că a crescut o mulţime de copii, că are o reputaţie bună şi recomandări mai mult decât favorabile.

Este deja dovedit ştiinţific că foarte multe dintre tulburările şi disfuncţionalităţile de ordin psihologic din adolescenţă sau chiar de la maturitate îşi au originea în copilărie. Iar dacă mai sunt părinţi care au dubii faţă de necesitatea unei evaluări psihologice la angajarea bonei, le recomand să urmărească imaginile de aici.

Alegerea ne aparţine. Mereu!

Ultimele două zile m-au pus în faţa unor experienţe mai speciale. Nu le-aş spune inedite, ci doar privite din alt unghi, din altă poziţie, din altă perspectivă.

Prima dintre ele a fost vizita la Penitenciarul Rahova, despre care scrisesem deja. Nu sunt puţini cei care se vor mira auzind că acest moment mi-a stârnit nostalgia, având în vedere că am lucrat o perioadă gard în gard cu Penitenciarul Rahova, în cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Poliţiei. Acum "am sărit gardul", dacă mă pot exprima astfel, şi am trecut dincolo de nişte porţi închise celor care nu sunt angajaţi ai acestei instituţii şi celor care îşi asumă răspunderea vieţii încărcate de problemele zilnice.

Motivul vizitei a fost legat de Festivalul One World Romania şi de proiecţia unuia dintre cele 35 de filme documentare înscrise în festival. Rene, căci aşa se intulează filmul, şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în celulă. Momentele sale de libertate sunt pasagere şi se termină, mai devreme sau mai târziu, în acelaşi loc: la închisoare. Vizionarea filmului, la care au participat şi aproape 50 de deţinuţi, a fost urmată de o discuţie cu toţi cei prezenţi. O ocazie rară pentru orice om liber să afle cum gândeşte un semen care a ajuns după gratii şi ce aşteptări au deţinuţii de la stat sau de la societate.

Una dintre temele discuţiei a gravitat în jurul alegerilor pe care le facem în viaţă, cu tot ceea ce implică ele. Dacă ar fi să luăm aceeaşi situaţie în care să punem chiar şi zece persoane, fiecare va lua altă decizie: în funcţie de educaţie, de vârstă, de sex, de experienţa de viaţă, de religie, de influenţa anturajului sau de presiunea socială. Ce îi determină pe unii să comită infracţiuni? Cât de greu este să faci alegerea potrivită şi, mai ales, cât de pregătiţi suntem să trăim împăcaţi cu decizia pe care am luat-o, să ne acceptăm statutul de om liber sau de rezident al unei închisori?

Mulţi dintre deţinuţi sunt de părere că statul nu face nimic pentru ei, că societate îi uită sau îi marginalizează. Alţii se plâng de faptul că, după executarea pedepsei, sunt consideraţi în continuare infractori şi nu îşi pot găsi un loc de muncă. Sunt şi situaţii în care un deţinut este mulţumit cu ceea ce primeşte acolo, după gratii, mâncarea, acoperişul de deasupra capului, serviciile medicale însumând mult peste ceea ce şi-ar permite ca om liber.

Şi atunci, ce alegem? Iar după ce am ales, suntem împăcaţi cu alegerea făcută?

# # #

A doua experienţă a fost una teatrală. Piesa de teatru la care am fost aseară se numeşte Cum m-am lăsat, este scrisă de Hannes Stein şi este interpretată de Anca Sigartău şi 1Q-Sapro. Dialogul dintre cele două personaje vizează gândirea şi, iarăşi, deciziile sau alegerile pe care le facem. Gânditul, se spune în piesă, este periculos, "gândirea fiind un dialog continuu şi tăcut cu sine". Având în vedere că cel mai mare duşman al omului este omul însuşi, cele mai bune măsuri pe care le poate lua acesta împotriva gânditului sunt vorbitul (cu mâinile la urechi, pentru a nu asculta şi pentru a nu auzi ce spun alţii), băutura sau drogurile.

"Avantajul enorm al alcoolului este că există la îndemână aproape peste tot în lume. Un alt avantaj este acela că organismul omenesc absoarbe alcoolul ca un burete. Aproape nu există alt produs chimic care să fie tolerat în organism într-o concentraţie de până la 5 la mie în sânge." "În cazul unui consum constant de alcool, părţi ale creierului suferă leziuni, iar masa cenuşie scârboasă din capul dvs se descompune văzând cu ochii. Aveţi şanse mari la o psihoză alcoolică de lungă durată, ..., vă pierdeţi memoria recentă. Firesc, printre toate acestea chiar nu vă mai rămâne suficient timp pentru gândire."

Şi dacă efectul dorit nu este obţinut, atunci mai aveţi dreptul la extra-opţiuni: canabis, ecstasy, cocaină, LSD... După care puteţi urma exemplul strălucit al extremiştilor spanioli, strigând: Viva la muerte! "Oricum este totuna prin ce mijloc veţi ajunge la capătul drumului."

Ce alegeţi? De ce? Sunteţi împăcaţi cu alegerea făcută?

Stresul profesional în perioada de criză

În perioadele dificile din punct de vedere economic şi financiar, numărul celor care încearcă să demonstreze că sunt mai eficienţi la locul de muncă este în creştere. Din păcate, dacă aceştia nu îşi găsesc timp şi pentru a se îngriji, rezultatul nu va fi reuşita profesională, ci o sănătate şubredă.

Conform site-ului Asociaţiei Psihologilor Americani, "multe angajaţi îşi testeaza forţele în condiţii extreme, dar stresul de la locul de muncă - cuplat cu lucrul prelungit - are efecte dezastruoase asupra sănătăţii", spune profesorul Griffing de la Universitatea Saint Louis.

Cele şapte semne ale "dependentului de muncă" (workaholic) sunt:

• renunţarea la perioadele de relaxare (dacă un nivel redus de stres este benefic organismului, stresul cronic poate conduce la cancer, afecţiuni cardiace, dureri de cap, de stomac, probleme cu somnul, tensiune musculară, modificări bruşte ale greutăţii corporale, presiune sangvină mare sau dureri în piept);
• mâncatul pe fugă (feriţi-vă de mâncarea congelată, de produsele de tip fast-food sau cele înalt-procesate, care pot depăşi cantităţile normale de sodiu, calorii şi grăsimi);
• renunţarea la orele de somn în favoarea celor de muncă (consecinţele sunt o iritabilitate crescută, dificultăţi de concentrare, probleme cu memoria, un raţionament scăzut, obezitate);
• renunţarea la exerciţiul fizic (oamenii nu au fost creaţi pentru a sta opt ore sau mai mult la birou şi au nevoie de un minim de 30 de minute pe zi de exerciţiu fizic, astfel reducându-se riscul apariţiei anxietăţii sau a depresiei);
• unii muncesc chiar şi atunci când sunt bolnavi, temându-se că în condiţiile actuale îşi pot pierde locul de muncă. Nu uitaţi cele trei motive pentru care este bine să staţi departe de muncă în astfel de condiţii: nimeni nu vrea viruşii voştri, productivitatea va fi oricum scăzută şi aveţi nevoie de odihnă pentru a vă putea pune repede pe picioare;
• consumul de alcool. Se spune că ce e mult strică, iar zicala este extrem de potrivită în cazul alcoolului. Riscurile consumului excesiv de alcool depăşesc cu mult beneficiile şi pot consta în dependenţă, afecţiuni hepatice şi chiar unele forme de cancer;
• săritul peste controlul medical periodic. În vremuri tulburi, oamenii renunţă la controlul medical. Nu uitaţi, totuşi, că este mai bine (şi chiar mai ieftin) să preveniţi decât să trataţi. Încercaţi să faceţi controalele periodice, ţinând cont de vârstă, de istoricul familiei şi de stilul de viaţă, consultându-vă cu medicul de familie.

Articolul complet este disponibil aici.

Ce cred părinţii despre sănătatea copiilor lor?

Întrebarea de mai sus este, de fapt, titlul unui studiu analitic (un gen de eurobarometru) efectuat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene în perioada 22 - 30 septembrie 2008 de către Gallup.

În cadrul acestui proiect a fost analizată percepţia părinţilor vis-a-vis de calitatea vieţii copiilor: activitatea fizică, dispoziţii şi emoţii, autonomie, relaţiile cu colegii/prietenii, sprijin social şi mediul în care-şi desfăşoară activitatea (şcoală).

O să "decupez" în acest articol doar partea care ţine de psihologie:

• "copilul nu a fost trist în ultima săptămână", au declarat trei din zece părinţi, în timp ce jumătate dintre aceştia au spus că au remarcat o indispoziţie în starea copiilor. 18% dintre părinţi au recunoscut că starea este "destul de frecventă", 2% - foarte frecventă, iar 1% au apreciat că indispoziţia îi caracterizează pe copii lor în permanenţă;
• o majoritate covârşitoare a părinţilor (56%) consideră că, în ultimele şapte zile, copiii lor nu s-au simţit însinguraţi, iar o treime au spus că remarcă uneori această stare la copii lor. Numai 8% dintre părinţi, respectiv 1%, recunosc că în ultima săptămână copiii lor s-au simţit singuri sau deosebit de singuri. Majoritatea părinţilor care nu remarcă nicio problemă în atitudinea copiilor lor provin din Franţa, România, Polonia şi ţările baltice;
• întrebaţi fiind în ce măsură s-au distrat copiii lor cu prietenii (de aceeaşi vârstă), 21% dintre părinţii din România au răspuns "foarte rar" sau "niciodată";
• atunci când li s-a cerut să caracterizeze starea generală de sănătate a copiilor lor, 8,5% dintre români au spus că nu e grozavă.
  

Raportul complet este disponibil aici.

Cum să-ţi pregăteşti copilul pentru întâlnirea cu psihologul

Dacă vi s-a recomandat să mergeţi la un psiholog sau pur şi simplu aţi constatat că trebuie să faceţi acest pas deoarece copilul are probleme emoţionale sau de comportament, atunci vă veţi întreba: ca părinte, ce fac înainte de prima întâlnire?

Iată câteva sfaturi utile, oferite de Fundaţia Nemours:

• fiţi sinceri şi deschişi atunci când îi explicaţi copilului de ce trebuie să consultaţi un psiholog
• asiguraţi-vă că cel mic înţelege că psihologul este o persoană cu care o să stea de vorbă şi nu un doctor care o să-i facă o injecţie sau o să-l consulte
• explicaţi-i copilului că psihoterapeutul este specialistul care-i ajută pe copii să se simtă mai bine
• în cazul adolescenţilor, aceştia trebuie să ştie că tot ceea ce vor discuta cu psihoterapeutul este confidenţial şi că psihologul nu va divulga părinţilor nimic din ceea ce copilul a declarat în cadrul şedinţei. Excepţie fac cazurile în care copilul spune că intenţionează să-şi facă rău lui sau altor colegi ori prieteni
  
• explicaţi copilului faptul că psihoterapeutul lucrează cu întreaga familie pentru că toţi membrii acesteia sunt egali, iar schimbarea trebuie să se producă din toate direcţiile şi pe cât mai multe planuri.

Cine face evaluări psihologice?

Acum doi sau trei ani de zile îmi căutam un loc de muncă. Trimiteam CV-uri, compuneam scrisori de motivaţie şi uneori eram chemat la interviuri. O perioadă din care am învăţat multe şi la care acum, din perspectiva celui care evaluează psihologic diferite categorii socio-profesionale, mă gândesc mereu.

Una dintre experienţele la care vreau să mă refer în acest post este legată de aplicaţia depusă la o mare companie de securitate. Aplicaţia mea a convins reprezentanţii firmei că merit să fiu chemat la interviu. Persoanele din faţa mea acopereau partea „tehnică” şi departamentul resurse umane. Din punctul de vedere al competenţelor, eram mai mult decât potrivit, iar şeful departamentului de resort era nerăbdător să începem colaborarea. Momentul de graţie a început odată cu testarea psihologică. Directoarea de resurse umane mi-a înmânat un chestionar, pentru cunoscători CPI.

Conform TestCentral, singura firmă din România autorizată să vândă licenţa, "CPI este un instrument psihologic de clasă B. Instrumentele de clasă B sunt destinate acelor persoane care au absolvit studii universitare cu profil psihologic ori asimilate acestora (asistenţă socială, psiho-sociologie, psihopedagogie specială). Instrumentele de clasă B nu pot fi licenţiate către profesionişti fără studii de psihologie decât în condiţii speciale, în care competenţa în domeniul utilizat poate fi probată prin utilizarea licenţiată a altor teste, prin participarea la conferinţe ştiinţifice ori prin calitatea de membru în asociaţii ori organizaţii profesionale ori ştiinţificie recunoscute."

În baza celor de mai sus, "mi-am permis" s-o întreb pe directoarea de resurse umane dacă este licenţiată să aplice testul respectiv. Răspunsul a fost "Are vreo importanţă?" După multe insistenţe, doamna în cauză a recunoscut că nu este licenţiată, dar că va trimite chestionarul completat de mine unui specialist care este o somitate în domeniu şi care-l va interpreta.

Este mai puţin important faptul că n-am mai primit nicio veste de la firma în cauză. Ceea ce contează este că toţi candidaţii ar trebui să primească informaţiile relevante atunci când urmează să fie evaluaţi psihologic. Dacă acest lucru nu se întâmplă, este dreptul oricărei persoane să ceară explicaţii, avize, licenţe, mai ales dacă de rezultatul evaluării respective depinde obţinerea unui loc de muncă, promovarea, pe scurt cariera profesională.

Pe de altă parte, ceea ce ar trebui să înţeleagă conducătorii unor companii este că, la rândul lor, poartă o responsabilitate atunci când deleagă activitatea de resurse umane unor angajaţi care nu au competenţe extinse în acest domeniu. Cunoaşterea legislaţiei muncii este o condiţie necesară, dar insuficientă, mai ales atunci când procesul de selecţie, recrutare, integrare, promovare şi dezvoltare - toate etapele conţinând o componentă psihologică - este lăsat pe mâna unor neavizaţi.

Cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Copilul tău are probleme emoţionale sau de comportament? Ai decis din proprie iniţiativă sau la sugestia medicului să apelezi la un psihoterapeut? Dacă răspunzi afirmativ la cel puţin una dintre cele două întrebări, urmează o a treia: cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Fundaţia Nemours îţi oferă câteva sfaturi utile:

• asigură-te că specialistul este avizat să practice psihoterapia. Colegiul Psihologilor din România este singura entitate legală care poate elibera avizele de liberă practică, iar lista completă a psihologilor, pe specializări şi pe trepte de specializare este disponibilă aici.
• înainte de a-ţi face o programare, întreabă care este durata şedinţei şi care este costul acesteia.
• caută un psihoterapeut care să fie apropiat de copii. Pentru ca terapia să dea rezultate, relaţia dintre copil şi psihoterapeut trebuie să fie una relaxată. În plus, copilul tău nu trebuie să se simtă nici speriat, nici respins de psihoterapeut.
• întreabă care sunt "regulile casei": ce se întâmplă dacă anulezi o programare, cu cât timp în avans poţi face acest lucru, cât de disponibil este psihoterapeutul în afara programului stabilit sau în caz de urgenţă.
• caută un psihoterapeut care îi implică şi pe părinţi în planul terapeutic. Când există o problemă, aceasta va fi mai repede rezolvată dacă în terapie işi dau concursul toţi membrii familiei.
  

Lăsaţi copiii să copilărească! E dreptul lor.

Articolul 31, alineatul 1, al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului: "Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală şi artistică."

Treaba copiilor este să copilărească. Ei trebuie să se joace şi să înveţe din joacă. Trebuie să-şi petreacă timpul în compania celor de seama lor, trebuie să aibă o încărcare adecvată vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală. Copiii trebuie încurajaţi, nu demoralizaţi. Nu trebuie certaţi, mai ales dacă nu le-am explicat suficient de bine ce au de făcut. Părinţii trebuie să aibă răbdare, să nu-i forţeze pe copii şi să fie consecvenţi în decizii.

Sunt tot mai mulţi părinţii care încearcă să ofere copiilor lor tot ce le trebuie. Uneori, chiar mai mult decât au copiii nevoie. Este un lucru normal şi, până la un punct, firesc. De la această limită pornesc, însă, problemele copiilor. Ghiozdanul devine prea greu de cărţile şi caietele numeroase şi voluminoase. Programul zilnic este peste măsură de încărcat cu orele de la şcoală şi cu temele. O banală răceală pune o presiune suplimentară asupra normei obişnuite, pentru că micul om trebuie să recupereze ce a pierdut în ziua sau zilele de boală.

Dar efortul lor nu se opreşte aici. Părinţii vor ca micuţii să vorbească limbi străine. Cât mai multe. Doar "învăţarea altor limbi contribuie la o mai bună înţelegere". N-o spun eu, a spus-o Leonard Orban, comisarul european pentru multilingvism. Şi atunci programul săptămânal include, suplimentar, ore de engleză şi/sau de franceză şi/sau germană, spaniolă, italiană etc.

Ment sana in corpore sano. Alt dicton care pare să-i inspire pe părinţi. Deci orelor de sport de la şcoală trebuie să li se adauge un curs de înot, unul de arte marţiale (it's a jungle out there), echitaţie, baschet, fotbal, atletism. Fetiţelor nu le strică un balet sau puţină gimnastică. De (cele mai) multe ori, din păcate, părinţii plătesc un ban in plus pentru ca moştenitorul familiei să ia lecţii fără vreun alt coleg sau prieten prin preajmă. Deci copilul nu interacţionează, aşa cum ar trebui, cu cei de-o seamă, ci cu persoane mult mai în vârstă. In plus, antrenorii sau meditatorii nu au metodă pedagogică flexibilă şi adaptată vârstei.

Nu toţi copiii "protestează". Mulţi nici nu ştiu că au drepturi, iar alţii nu sunt suficient de pregătiţi ca să şi le ceară. Ei încearcă din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor părinţilor. Nu reuşesc întotdeauna, iar istoria este plină de exemple.

Care sunt efectele potenţiale? Oboseala, plisticeala, apatia, surmenajul, stresul, anxietatea, însingurarea, izolarea, excluderea din grupul social, autoînvinuirea, tensiuni în relaţia copil-părinţi. Lucrurile se complică atunci când copilul ajunge la pubertate, când devine adolescent, iar la maturitate, la rândul lui, va cere şi mai mult de la proprii copii.

Şcoala de viaţă

Cine are nevoie de un permis de conducere, trebuie să parcurgă mai întâi şcoala de şoferi. Plăteşte, învaţă, dă un examen şi obţine permisul.

Cine îşi doreşte de o slujbă bine plătită, trebuie să urmeze nişte cursuri. Plăteşte, învaţă, dă un test şi obţine o diplomă de calificare. Pe baza acesteia, depune o aplicaţie, este chemat la interviu şi ocupă postul visat.

Cine îşi doreşte o schimbare în viaţă şi o sănătate mintală mai bună, ar trebui să meargă la psiholog. Să plătească şedinţa, să înveţe ce şi cum să schimbe în gândire şi în comportament şi apoi să-şi continue viaţa fără a privi înapoi cu mânie.

Dacă în primele două cazuri axioma este valabilă, faţă de cel de-al treilea există rezerve. Deşi starea psihică este cea mai importantă.

Cum să-ţi ajuţi copilul atunci când trebuie să facă un vaccin

Cui îi plac acele? De ce sunt atât de mulţi adulţi care nu suportă să vadă o seringă? Ce să mai vorbim de injecţii sau - deja lucrurile se complică - de recoltarea analizelor?

Dacă vreţi ca fetiţa sau băieţelul vostru să nu manifeste oroare faţă de ace sau de medici, iată câteva sugestii simple, oferite de Biblioteca de Medicină Americană, la care puteţi să apelaţi atunci când micuţul trebuie să facă un vaccin:

• fiţi voi înşivă calmi şi încercaţi să distrageţi atenţia copilului
• vorbiţi-i copilului încet şi cu răbdare şi nu vă arătaţi agitat(ă) sau îngrijorat(ă)
• ţineţi copilul cu faţa la voi, iar cu braţul menţineţi o îmbrăţişare fermă
• înainte ca acul să intre în funduleţul copilului, faceţi nişte baloane din gumă de mestecat sau agitaţi o jucărie
• în cazul unui nou născut, încercaţi să puneţi puţin zahăr fie pe limba, fie pe suzeta copilului
• imediat înainte de injecţie, apăsaţi cu putere medie zona care urmează să fie înţepată.

Cum să-ţi încurajezi copilul să poarte ochelari

Cine nu ştie cât de greu este să-ţi convingi copilul să poarte ochelarii? Ba chiar aş putea spune că situaţia nu este simplă nici pentru părinţi, care-şi fac tot felul de probleme: dacă se împiedică şi cade, dacă i se sparg ochelarii? Dacă-i intră vreun ciob sau vreo bucată de ramă în ochi?

Totuşi, în situaţia în care cel mic are nevoie de ochelari, nu aveţi încotro: trebuie să-l convingeţi şi apoi să-l încurajaţi să-i poarte. Iată câteva sugestii oferite de Children's Physician Network care v-ar putea ajuta:

• lăsaţi-l pe copil să-şi aleagă ramele şi asiguraţi-l că i se potrivesc perfect, ba chiar arată foarte bine cu ei la ochi
  
• începeţi prin a-l convinge pe copil să poarte ochelarii perioade scurte de timp, pentru a se putea obişnui cu ei
• încurajaţi copilul să poarte ochelarii atunci când este antrenat într-o activitate plăcută, cum ar fi lucrul sau jocul la calculator, vizionarea desenelor animate etc
• nu certaţi copilul atunci când nu poartă ochelarii, ci lăudaţi-l atunci când o face
• spuneţi-i că purtatul ochelarilor trebuie să devină parte a rutinei zilnice, după cum sunt spălatul pe mâini, pe dinţi, îmbrăcatul sau pieptănatul
• nu uitaţi să faceţi aluzie la persoanele pe care le îndrăgeşte (bunici, prieteni de familie, actori, sportivi etc) sau la personajele din filme sau din desenele animate şi care poartă ochelari.

Cum să-ţi linişteşti copilul

Ţipetele sau plânsul sunt modalităţi prin care copilul îşi exprimă supărarea. Ele sunt întâlnite mai ales la vârste fragede pentru că până atunci puiul de om nu a învăţat cum să se adapteze la o situaţie sau cum să facă faţă unei nevoi.

Iată, în cele ce urmează, o serie de sugestii care vă pot ajuta în încercarea de a tempera formele gălăgioase de protest:

- dacă plânsul se datorează vreunei frustrări, încercaţi să-l ajutaţi pe cel mic, să-l încurajaţi şi mai ales să aflaţi ce anume îl/o nemulţumeşte;
- dacă plânsul este doar o metodă de a vă atrage atenţia sau de a obţine rezultatul dorit (de copil), încercaţi să-l ignoraţi. Nu cedaţi niciodată în faţa unor astfel de solicitări.
- atunci când îi cereţi copilului să meargă într-un loc (la baie, la bucătărie, la culcare etc), încercaţi să anticipaţi şi să evitaţi ţipetele sau plânsul printr-un avertisment de câteva minute. Dacă refuză în continuare, luaţi copilul în braţe şi purtaţi-l până în locul respectiv, iar apoi lăsaţi-l acolo.
- atunci când copilul devine şi mai gălăgios sau chiar violent, trimiteţi-l în camera lui pentru câteva minute, până se linişteşte.
- atunci când copilul îşi pierde firea cu totul şi se loveşte intenţionat, treceţi în spatele lui, luaţi-l în braţe şi ţineţi-i mâinile pe lângă corp până când simţiţi că începe să se relaxeze.

Seria de sfaturi utile va continua.