marți, 10 noiembrie 2009

Sănătatea femeilor începe să scârţâie

Este demonstrat deja că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii. La nivel mondial, diferenţa dintre durata vieţii femeilor şi a bărbaţilor a ajuns la şase ani.

La fel, este argumentat şi faptul că femeile muncesc mai mult decât bărbaţii. După cele opt ore de serviciu, reprezentantele sexului frumos mai au de tras câteva ore şi la domiciliu cu activităţile casnice. Acesta este şi motivul pentru care tiparele de sănătate încep să se modifice:
- în ţările cu venituri medii şi mari, principala cauză de deces a adolescentelor sunt accidentele de maşină;
- în statele cu venituri mari, principala cauză de deces a femeilor cu vârsta între 20 şi 59 de ani este cancerul de sân;
- cunoscute ca afecţiuni ale bărbaţilor, bolile cardiovasculare au devenit, la nivel mondial, un killer al femeilor.

Tot mai multe fete consumă în mod frecvent tutun şi alcool (aceasta şi pentru că publicitatea la tutun vizează mai ales femeile tinere, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii), care prezintă un risc ridicat de dezvoltare a afecţiunilor la maturitate, mai ales dacă lor li se adaugă lipsa exerciţiilor fizice şi o dietă inadecvată.

În ceea ce priveşte sănătatea mintală, OMS estimează că la nivel mondial, numărul femeilor care suferă anual cel puţin un episod depresiv a ajuns 73 de milioane. Depresia post-partum afectează în următoarele 12 luni de la naştere aproximativ 13% dintre femei. Depresia netratată la timp şi corespunzător are consecinţe grave: suicidul este cea de-a şaptea cauză de deces a femeilor cu vârsta între 20 şi 59 de ani.

Femeile în vârstă plătesc pentru greşelile din tinereţe - fumat, stil de viaţă sedentar, diete nepotrivite -, consecinţele fiind severe: depresie, demenţă, artrită, pierderea vederii şi a auzului.

Mai multe detalii în tabelul de mai jos.

luni, 12 octombrie 2009

De ce este importanta sanatatea mintala?

1. Pentru ca aproape jumatate dintre tulburarile mintale apar inainte de implinirea varstei de 14 ani. Conform Organizatiei Mondiale a Sanatatii, se stimeaza ca 20% dintre copii si adolescenti sufera de tulburari sau afectiuni psihice.
2. Pentru ca depresia se caracterizeaza printr-o tristete prelungita, dublata de pierderea intereselor de ordin psihologic, comportamental si de simptome fizice. Este prima cauza de dizabilitate la nivel mondial.
3. Pentru ca aproape 800 000 de persoane sunt inregistrate anual cu tentative de suicid, 86% dintre acestea provenind din tarile cu venituri mici sau medii. Mai mult de jumatate dintre cei care-si pun capat zilelor au varsta cuprinsa intre 15 si 44 de ani. Cele mai mari rate ale suicidului se inregistreaza in tarile de estul Europei. Tulburarile mintale constituie principala cauza tratabila a suicidului.
4. Pentru ca razboaiele sau dezastrele naturale au un impact major asupra sanatatii mintale si a starii psihosociale; ratele afectiunilor mintale se dubleaza dupa incetarea situatiilor de urgenta.
5. Pentru ca afectiunile mintale se numara printre factorii de risc in bolile transmisibile si netransmisibile, ele conducand si la raniri intentionate sau accidentale.
6. Pentru ca atat pacientii, cat si familiile celor care sufera de tulburari psihice sunt stigmatizati sau discriminati. In ciuda aparentelor, nivelul stigmatizarii este mai mare in zonele urbane sau in randul persoanelor cu un nivel ridicat de educatie.
7. Pentru ca violarile drepturile pacientilor au devenit rutina in multe tari. Acestea includ legarea, separarea sau negarea unor drepturi de baza, inclusiv intimitatea sau confidentialitatea.
8. Pentru ca exista o inechitate covarsitoare in distributia fortei de munca pregatita sa acorde asistenta medicale. Principala bariera in furnizarea tratamentului sau asistentei specializate este numarul scazut de psihiatri, psihologi, asistenti sociali sau asistente/i medicale/i specializati.
9. Pentru ca sunt cinci elemente cheie care reduc disponibilitatea serviciilor de sanatate mintale: lipsa sanatatii mintale de pe agenda publica si efectele sale in ceea ce priveste finantarea; modul actual de organizare al serviciilor de asistenta medicala in sanatatea mintala; neintegrarea acestor servicii in serviciile medicale de baza; lipsa resurselor umane calificate in domeniul sanatatii mintale; lipsa leadership-ului.
10. Pentru ca lipsa resurselor financiare nu este o scuza suficient de buna a guvernelor, a finantatorilor sau a grupurilor reprezentand forta de munca din sanatatea mintala. Buna functionare a serviciilor de asistenta medicala este asigurata cu numai 2 dolari SUA pe an de persoana in tarile cu venituri mici sau 3-4 dolari SUA in statele cu venituri medii.

Afla mai mult.

duminică, 27 septembrie 2009

Tu la cine apelezi când ai o problemă de sănătate mintală?

Aceasta este întrebarea la care au răspuns 412 francezi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 70 de ani. Ei au participat la un studiu ce urmărea să dezvăluie care sunt factorii luaţi în calcul de o persoană sănătoasă în cazul în care ar avea o problemă de sănătate mentală şi ar fi nevoită să apeleze la un specialist.

Trebuie subliniat faptul că toţi subiecţii au fost supuşi în prealabil testelor CIDI-SF şi CAGE şi că niciunul dintre ei nu avusese în ultimele 12 luni vreo problemă de ordin mental.

Rezultatele sunt următoarele: mai mult de jumătate dintre participanţii la studiu (57.8%) au spus că primul specialist la care ar apela este medicul de familie. Au răspuns astfel persoanele cu vârsta peste 50 de ani, cu un nivel mediu de educaţie. Psihiatrii s-au situat pe locul 2, fiind aleşi în special de cei cu studii superioare. Tendinţa este identică cu cea din SUA, Olanda şi Germania, ţări în care studiile de atitudine şi intenţie au reliefat că oamenii nu se duc la psihiatru din cauza presiunii sociale, cei care apelează la acest medic fiind catalogaţi drept "nebuni".

Pe de altă parte, cei care au fost în favoarea consultării unui psihiatru sau a unui psiholog au fost cei care nu beneficiau de sprijin social. Aceştia, de altfel, ar apela mai degrabă la un psiholog decât la medicul de familie sau la psihiatru, fapt ce se explică prin dorinţa de a-şi depăşi dificultăţile de ordin psihologic prin psihoterapie şi nu prin tratament medicamentos. Medicamentele, au spus ei, crează dependenţă, sunt inutile şi sunt doar pentru simptome, fără a avea efecte asupra problemelor / neliniştilor / temerilor lor. Faptul este susţinut şi de sistemul francez de asigurări de sănătate, conform căruia 20% dintre medicamentele psihotrope recomandate şi reţetele pentru antidepresivi prescrise nu au nicio legătură cu un diagnostic psihiatric.

Una dintre concluziile studiului este aceea că persoanele care se bazează doar pe sprijinul familiei sau al prietenilor, chiar şi atunci când suferă de afecţiuni severe, nu sunt deloc puţine la număr. Apoi, din analiză a reieşit faptul că medicii psihiatri (ale căror servicii sunt suportate de asigurările de sănătate) nu sunt preferaţi psihologilor (ale căror servicii sunt suportate din buzunarul pacientului). Blocajele care apar atunci când trebuie consultat un specialist ţin mai mult de factorul educaţional şi de prejudecăţi decât de aspectul financiar.

marți, 15 septembrie 2009

Suicidul, a treia cauză de deces în rândul tinerilor

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a anunţat la sfârşitul săptămânii trecute că numărul tinerilor (10-24 de ani) care mor anual a ajuns la 2,6 milioane, principalele cauze de deces fiind, în ordine, accidentele de maşină, complicaţiile din timpul sarcinii sau de la naştere, suicidul, actele de violenţă, HIV/SIDA şi tuberculoza.

În ceea ce priveşte suicidul (responsabil de 6% din totalul deceselor în rândul tinerilor) şi violenţa (12% din numărul deceselor în rândul băieţilor), pentru a promova comportamentele sigure şi pentru a preveni decesul în rândul tinerilor, OMS recomandă facilitarea accesului tinerilor la lecţii de viaţă, implicarea părinţilor în viaţa adolescenţilor şi reducerea consumului de alcool şi a accesului la materiale şi mijloace letale (arme de foc, arme albe, pesticide şi sedative).

Pe termen scurt şi lung, consecinţele accidentărilor, intoxicărilor şi ale actelor de violenţă por fi reduse semnficativ prin îmbunătăţirea accesului tinerilor la servicii comunitare de sănătate, la asistenţă medicală de urgenţă, prin asigurarea tratamentului şi acordarea sprijinului psihologic necesar copiilor şi adolescenţilor expuşi la tratamente abuzive, inclusiv de ordin sexual, şi la violenţă.

Citeşte mai multe aici.

luni, 7 septembrie 2009

Depresia multimedia

Graţie platformei Facebook, am descoperit un proiect multimedia demn de toată lauda. Neagu Djuvara, Mihaela Miroiu, psihiatrul Silviu Isacu, designerul Carla Czabo şi Fănel - cu toţii vorbesc cu Vlad Mixich despre depresie.

Pentru cei care nu au timp să urmărească integral confesiunile, iată câteva extrase:

"Deprimarea nu este o boală contagioasă. Este un lucru dobândit; într-adevăr, de multe ori e greu de decriptat. Ca să poţi să elimini depresia din viaţa ta, ai nevoie de foarte multă disciplină."

"Simţeam că sunt cumplit, dar cumplit de singură. Eu am fost un CV fără om. Depresia mi-a schimbat viaţa: şi în foarte rău, dar şi în foarte bine."

Vizionaţi şi comentaţi.

vineri, 31 iulie 2009

Cât eşti dispus să investeşti într-o bonă abuzivă?

Oare de câte imagini şi reportaje cu bone cu comportament suburban, dar plătite regeşte, mai este nevoie pentru a înţelege un lucru esenţial: este mult mai ieftin să previi decât să repari?

Vorbind în termeni strict financiari, costul unei evaluări psihologice poate varia între 100 şi 500 de lei, în funcţie de complexitatea acesteia şi de zona geografică a României în care se efectuează (cele mai mari tarife sunt, evident, în Bucureşti).

Pe de altă parte, pentru a fi recuperat, un copil cu tulburări de comportament sau emoţionale trebuie să parcurgă etapele unei terapii care poate dura câteva luni. Costul unei şedinţe de psihoterapie este cuprins între 50 şi 250 de lei. Un calcul simplu ne arată că recuperarea va scoate din buzunarul sau din contul părinţilor 1500 până la 6500 de lei. Aceasta în cazul fericit, în care părinţii descoperă problema la timp şi iau urgent măsuri. La celălalt pol se situează părinţii ai căror copiii pot dezvolta tulburări grave, ajungând până la depresie sau lipsa capacităţii de relaţionare. Recuperarea acestora este mai dificilă şi se întinde pe o perioadă mult mai lungă de timp.

Salariul unei bone porneşte de la 800 de lei şi poate depăşi uneori 1 000 de euro, iar pentru depistarea comportamentului abuziv este nevoie de un sistem de monitorizare video care costă şi acesta câteva mii de euro.

Repet: costul unei evaluări psihologice este cuprins între 100 şi 500 de lei.

miercuri, 29 iulie 2009

În grija cui lăsăm copiii?

Un incident difuzat zilele acestea de ştirile Pro TV mi-a amintit de o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă. Fusesem sunat de mama unui copil care dorea să angajeze o bonă deoarece nu era mulţumită de serviciile fostei dădace.

I-am explicat mamei în ce anume ar consta o evaluare psihologică, iar aceasta mi-a promis că va reveni cu un telefon după ce-i va comunica bonei decizia de a o evalua înainte de angajare. Ulterior, mama mi-a dezvăluit că persoana în cauză a avut o reacţie nepotrivită vis-a-vis de testele la care urma să fie supusă, motivând că ea are o experienţă îndelungată, că a crescut o mulţime de copii, că are o reputaţie bună şi recomandări mai mult decât favorabile.

Este deja dovedit ştiinţific că foarte multe dintre tulburările şi disfuncţionalităţile de ordin psihologic din adolescenţă sau chiar de la maturitate îşi au originea în copilărie. Iar dacă mai sunt părinţi care au dubii faţă de necesitatea unei evaluări psihologice la angajarea bonei, le recomand să urmărească imaginile de aici.

miercuri, 15 iulie 2009

Reducere.. verde

Cabinetul individual de psihologie Bălan Constantin Răzvan oferă clienţilor care vin la şedinţe cu bicicleta o reducere de 10%.


vineri, 10 iulie 2009

Gânduri care să inspire II

"Nebunia este o chestie de comparaţie. Cine stabileşte norma?", Charles Bukowski, De duzină, Editura Polirom 2003

"Dacă am avea ficaţi cu darul vorbirii, nu am mai avea nevoie de Alcoolicii Anonimi.", Charles Bukowski, De duzină, Editura Polirom 2003

"Scopul vieţii este autodezvoltarea. Scopul existenţei constă în deplina realizare a propriei personalităţi." Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, Editura Univers 2008

"(...) îndrăzneşte orice şi vei putea, dacă nu te va ucide o clipă de ezitare." Gib Mihăescu, Rusoaica, colecţia BPT, Jurnalul / Editura Litera Internaţional 2009

luni, 29 iunie 2009

Dicţionar de criză

funemployed = people who have found they enjoy being out of work.

Persoanele care au fost disponibilizate din cauza crizei au devenit "funemployed": au timp să citească blogguri, au inspiraţie să scrie pe site-ul / blogul personal, citesc mai mult, descoperă "social media" (facebook, Twitter, Flickr etc) şi fac update-uri în mod constant, petrec mai mult timp în aer curat.

Pentru aceşti oameni paharul este pe jumătate plin.

duminică, 28 iunie 2009

Drogurile, problema noastră, a tuturor

Miercuri 24 iunie, cu două zile înainte de Ziua internaţională de luptă împotriva drogurilor, a fost dat publicităţii Raportul mondial privind drogurile 2009.

Am parcurs şi eu documentul şi am considerat că merită să extrag câteva aspecte:

  • numărul de cazuri tratate în România în anul 2007 (cifra nu reprezintă neapărat "persoane", ci numărul de "episoade" tratate) a fost de 1 893, singura opţiune pentru tratament fiind spitalizarea
  • la chestionarul aplicat elevilor cu vârsta între 15 şi 16 ani, la capitolul "consum de heroină" şi "cocaină", tot în anul 2007, cifra din dreptul României este "0"
  • aceasta se transformă în "2,3" atunci când întrebarea a vizat consumul de amfetamine, în "4" în cazul consumului de canabis" şi în "1" în cazul consumului de ecstasy
  • numărul persoanelor depistate cu droguri asupra lor a crescut de la 944 în anul 2004 la 1 620 în 2006.
Pentru cei care doresc să afle mai multe, comunicatul de presă este disponibil aici, iar versiunea integrală a raportului poate fi descărcată de aici.

vineri, 12 iunie 2009

Violenţa intră în casă prin ecranul TV

În urmă cu câteva săptămâni, o bunică îmi povestea cum nepoţelul ei a vrut să se arunce pe stradă, în faţa unei maşini. Când a explicat gestul, copilul a povestit cu inocenţă că a văzut el la televizor cum trecea un camion peste un nene, iar nenea n-a păţit nimic. Nu a trecut mult şi am văzut şi eu la Pro TV un spot promoţional al unei emisiuni de magie. Cel mic avea dreptate: peste nene urma să treacă un compresor. Promo-ul a fost repetat de câteva ori în cursul aceleiaşi zile, la ore accesibile copiilor şi în cadrul unor programe care nu erau interzise minorilor.

Un studiu efectuat de Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare şi finanţat de UNICEF arată că numărul actelor de violentă care pot fi urmărite într-o oră de transmisie televizată variază de la 23,4 la Pro TV la 9 la TVR1. Ce este mai grav, însă, urmează: cele trei canale destinate exclusiv copiilor şi monitorizate de CSMNTC conţin 37 de acte de violenţă în 60 de minute (Jetrix), 31 de acte (Cartoon Network) şi "numai" 20 (Minimax), valoarea din urmă fiind aşadar apropiată de cea mai mare valoare măsurată pentru canalele pentru adulţi (23,4).

În ceea ce priveşte durata totală maximă a unui act de violenţă care poate fi urmărită într-un interval de 60 de minute, această măsoară 22,6 minute (OTV) sau 16 minute (Pro TV).

"Tipologia violenţei arată care este repartiţia procentuală a tipurilor de violenţă (fizică, verbală, psihologică, economică, socială, sexuală) pe canale. Pe primul loc ca pondere a frecvenţei se plasează violenţa verbală, cu aprox. 44%, urmată de cea fizică, cu 33.6%, psihologică cu 9%, economică cu 8,4%, socială cu 4,1% şi sexuală cu 1%. Ponderea fiecărui tip de violenţă depinde de canalele analizate, ca şi de specificul fiecărui canal. Astfel, OTV, prin natura emisiunii analizate, are cea mai mare pondere a violenţei de tip verbal (75.6% din toate tipurile de violenţă), ca şi cea mai mică pondere a violenţei de tip fizic: 6.5%. Canalul care a prezentat cea mai mare parte a actelor de violenţă fizică este PROTV (57.4%), unde au predominat filmele de acţiune. Formele de manifestare ale violenţei fizice cel mai des prezente pe micul ecran sunt bătăile şi omuciderile, care împreună reprezintă 46% dintre toate formele de manifestare ale violenţei fizice. Pe primul loc în topul formelor de manifestare a violenţei verbale se află ţipetele şi ridicările de ton, cu o pondere de 28%, urmată de formele de tipul violenţă verbală de întreruperilor celuilalt (16%). În ceea ce priveşte violenţa psihologică, pe primul loc ca formă de manifestare se află ameninţare, cu cca. 70% din numărul total al actelor de violenţă de acest tip. Cel mai des difuzate forme de manifestare a violenţei economice sunt incendierile (accidentale sau premeditate) şi furturile. Mai mult de jumătate dintre formele de manifestare a violenţei sociale sunt sinucideri. Deşi au fost întâlnite doar 20 de acte de violenţă de tip sexual, formele de manifestare pentru acest tip de violenţă au acoperit o plajă largă, de la hărţuire sexuală şi viol până la pornografie, prostituţie şi pedofilie."

În cazul în care aveaţi vreun dubiu vis-a-vis de reacţia copilului amintit în primul paragraf, iată ce spune studiul: "Faptul că în aproape 44% din actele de violenţă mediatizate nu sunt prezentate consecinţele actelor de violenţă pentru victimă poate conduce la formarea opiniei în rândul telespectatorilor tineri şi foarte tineri că violenţa nu are urmări asupra victimelor ei."

Sumarul executiv al studiului conţine un capitol dedicat exclusiv violenţei de pe canelele TV pentru copii. Îl redau integral, cu speranţa că părinţii care-l vor citi se vor gândi de câteva ori înainte de a lăsa telecomanda la îndemâna copiilor.

Reprezentarea violenţei televizuale pe canalele pentru copii

Pornind de la constatarea că, desenele animate difuzate pe canalele internaţionale sunt cele mai consumate programe TV de către copii (în lipsa unor programe autohtone special dedicate lor) şi de la ideea că nu putem să sancţionăm (cel puţin nu atâta timp cât este difuzată de canale internaţionale) violenţa din desenele animate (DA), am realizat un demers de „cunoaştere” a ei, cunoaştere care ar trebui să ne permită fie să protejăm copiii prin limitarea timpului sau limitarea accesului la anumite tipuri de desene animate, fie, şi aceasta ar fi soluţia dezirabilă, să „educăm” copiii astfel încât să diminuăm efectele negative ale acesteia. Din păcate, această ultimă soluţie este şi cel mai greu de realizat, ea deschizând marea dezbatere a media literacy, dezbatere care durează în occident din anii ’60-’70. A face pe tinerii telespectatori să înţeleagă mecanismele narative care aduc uneori violenţa de tip ficţional în registrul legitimului (binele care restabileşte ordinea ameninţată de principiul răului, poate folosi şi el violenţa, dar strict în acest registru), sau al logicului (Propp a arătat, în analiza basmului, că o secvenţă inerentă a acestuia este ameninţarea sau chiar acţiunea răului care pune în pericol ordinea „firească” a lucrurilor, legea morală etc.) sau al ludicului (cel care „dezamorsează” situaţia prin efectul comic pe care îl stârneşte) îi pregăteşte pe aceştia să observe şi să înţeleagă derapajele care au început să existe în aceste forme ficţionale pentru copii. Vorbim despre derapaje deoarece literatura pentru copii şi, prin extindere, ficţiunea televizuală (animată sau nu) adresată aceloraşi consumatori, ar trebui să beneficieze de un maniheism structural care să nu pună probleme de interpretare valorică micului lector; în ultimul timp însă, aceste poveşti sunt din ce în ce mai complexe, într-un registru postmodern , autoreflexive uneori , practicând un metadiscurs alteori, distanţându-se de mai vechile basme sau chiar amalgamându-le într-un dadaism animat.

Au fost cercetate trei canale pentru copii: Cartoon Network (CN), Jetix (J) şi Minimax (MM), timp de o săptămână (săptămâna 5-11 ianuarie 2009), patru ore pe zi. Alegerea acestor patru ore a fost făcută în funcţie de un algoritm prin care să fie analizate toate emisiunile (de pe parcursul unei zile ) care sunt difuzate pe aceste canale prin varierea celor patru ore zilnice.
La nivel general, pe întreaga perioadă monitorizată s-au înregistrat 2005 acte de violenţă în desenele animate de pe cele trei canale. Media per canal este de 668 acte de violenţă, cel mai violent canal, din punct de vedere al frecvenţei „pure”, fiind Jetix-ul, cu 852 de acte, urmat de Cartoon Network (815 acte) şi de MM, cu 338 acte. Pentru comparativitate, am construit indicatori compuşi care să exprime frecvenţa medie pe unitate narativă sau pe unitate de timp. Astfel, în ceea ce priveşte frecvenţa medie per emisiune, clasamentul rămâne acelaşi, dar diferenţele dintre canalul cel mai violent şi următorul se accentuează: pe canalul Jetix sunt, în medie, 14 scene de violenţă pe emisiune, în timp ce pe CN sunt doar 9 iar pe MM sunt 6 scene. Menţionăm de asemenea că, în timp ce pe canalele CN şi J nu a existat nicio emisiune fără cel puţin un act de violenţă (ceea ce automat îi dădea eticheta respectivei emisiuni de emisiune violentă), pe canalul Minimax au existat astfel de emisiuni . Şi în ceea ce priveşte frecvenţa medie a violenţei per unitatea de timp (oră) Jetix-ul este cel mai violent canal (37 scene pe oră de emisiune), urmat de CN cu 31 de acte şi de MM cu 20 de acte de violenţă pe oră.
Un alt indicator de măsurare a violenţei televizuale (VTV), considerat foarte „obiectiv”, este cel al duratei actelor de violenţă. Relevanţa acestuia este dată de faptul că unele studii au arătat că micul telespectator suportă mai bine mai multe scene de violentă scurte decât mai puţine scene de violenţă dar mai lungi . CN este canalul care are cea mai mare durată medie a unui act violent (15’’, faţă de 11’’ pe J şi 10’’ pe MM).

Un indicator compus folosit pentru studiul VTV este cel care uneşte frecvenţa de durată dând ponderea violenţei în cadrul unei emisiuni. Altfel spus, cât la sută din durata unei emisiuni este reprezentată de scene de violenţă. După acest indicator, cel mai violent canal este CN, în cadrul căruia, 13,3% din durata unei emisiuni medii este ocupată de violenţă, în timp ce cel mai puţin violent canal este MM-ul cu doar 5,4% din emisiuni cu violenţă. J-ul, cu 11,5% violenţă este apropiat de media per canal (10,7% violenţă din durata unei emisiuni). Traducând procentele în minute, găsim că în cadrul unei ore de program, pe un canal de DA, sunt 6,4’ de violenţă.

Din punct de vedere a tipurilor VTV, la nivelul tuturor canalelor, cea mai mare cantitate de violenţă este de tip fizic, 52% dintre acte fiind de acest tip, urmată de V verbală, cu 29% dintre acte, de cea psihologică, 13%, cea economică (4%) şi socială (2%). La nivelul fiecărui canal, există variaţii mari ale tipurilor de violenţă, nu doar ca cifre, ci şi ca structură. Astfel, dacă pe J şi CN cea mai frecventă violenţă este cea fizică(59,5% şi 53,6%), pe MM cea mai frecventă violenţă este cea verbală, cu 39,3% dintre acte, urmată de cea fizică cu 33,4%. De asemenea violenţa psihologică variază puternic de la un canal la altul: pe MM, violenţa psihologică în stare “pură” (adică fără a însoţi alte acte de violenţă) este la cel mai ridicat nivel (aproape o cincime din numărul de acte de pe respectivul canal), în timp ce pe Jetix aceasta ajunge doar la o pondere de 8% din totalul actelor de violenţă difuzate pe respectivul canal. Ori această variaţie dă seama de profilul canalului, de înclinaţia lui spre o violenţă simbolică/„soft” sau spre o violenţă concretă/„hard”: MM este un canal cu violenţă „soft”, în timp ce pe J si CN violenţa este „hard”.

Au mai fost analizate şi alte aspecte care califică la nivel calitativ scenele de violenţă, cum ar fi: actanţii violenţei, contextele de semnificare ale acestora, intenţionalitatea etc.
Ca o concluzie vom spune că nu se poate vorbi despre o “ierarhie” definitivă a violenţei pe aceste canale, depinzând de fiecare dată de indicatorul pe care îl avem în vedere. O afirmaţie tranşantă putem face despre canalul Minimax care, după toţi indicatorii, este cel mai puţin violent canal. Vorbind însă de profilul canalelor J şi CN, trebuie să observăm că acestea sunt net diferite în ceea ce priveşte violenţa transmisă. Astfel, în timp ce J-ul difuzează mai multă violenţă (fiind superior în ceea ce priveşte frecvenţa actelor de violenţă), pe CN acestea durează mai mult (durata actelor de violenţă fiind aici mai mare). Dacă teoriile despre care am vorbit mai sus, privind nocivitatea mai ridicată a actelor de violenţă lungi, faţă de cele mai dese este adevărată şi universal valabilă, atunci canalul CN, deşi cu mai puţine scene de violenţă, este totuşi mai periculos decât canalul Jetix.

luni, 27 aprilie 2009

Şi băieţii cresc câteodată

Copilărie. Adolescenţă. Maturitate. Bătrâneţe. Simplu, nu? Sunt patru etape ale vieţii pe care orice om le parcurge de-a lungul existenţei sale. Complicaţiile apar odată cu pragurile dintre primele trei stadii ale dezvoltării umane. Poate nu întâmplător, cel mai dureros este pragul dintre copilărie şi adolescenţă pentru că, citând o vorbă din popor, după ce ne-am lovit cu capul de sus suntem întotdeauna atenţi la pragul de jos.

Copii fiind, ne dorim să creştem cât mai repede pentru a putea fi deopotrivă cu cei pe care îi ridicăm la rangul de modele: colegii de şcoală, vecinii de bloc sau prietenii din cartier. Odată ajunşi la adolescenţă, principalul gând care ne frământă este acela de a scăpa de sub tutela părinţilor şi de a lua propriile decizii. Responsabilităţile nu intră în calcul pentru că vrem o libertate cu clauze. Părinţii trebuie să ne finanţeze nevoile, uneori chiar capriciile, însă le este strict interzis amestecul în treburile interne.

În mod natural, etapa următoare este trecerea la maturitate. Femeile vor fi întotdeauna curioase să ştie când şi cum se coc bărbaţii, când se consideră aceştia desprinşi de fusta mamei şi când devin pregătiţi să-şi asume responsabilitatea care derivă din poziţia de cap al familiei.

Aş începe prin a aminti că în istoria noastră recentă, atunci când se întâlneau doi bărbaţi, prima întrebare care apărea într-o discuţie era: tu din ce leat eşti? Era momentul care delimita taberele şi care marca respectul reciproc. Adesea, conjunctura era legată de armată, perioadă în care flăcăii fuseseră rupţi de familie şi în care trecuseră prin încercări diverse, depăşind momentele grele şi învăţând la cald lecţiile de viaţă.

Astăzi armata este opţională, iar cei care decid să se înroleze sunt priviţi cu suspiciune. Odată stagiul militar terminat, însă, ei se întorc în comunitate şi sunt admiraţi pentru dârzenia lor. Dintr-o dată, nu mai sunt consideraţi "puiul mamei", fiind perfect pregătiţi să treacă prin şi peste greutăţile vieţii. Stagiul de iniţiere - un prag psihologic - a fost depăşit, băiatul fiind forţat să se obişnuiască şi să respecte un set de norme (sau reguli) impuse, să se descurce în situaţii deosebite, să-şi asume răspunderi.

Vă întrebaţi, pe bună dreptate, ce se întâmplă cu voinicii care nu mai fac armata... Nevoia individului de apartenenţă la grup se manifestă indiferent de sex sau vârstă, motiv pentru care tinerii adulţi aderă la ideologii, anturaje şi asocieri în care, pentru a-şi dovedi bărbăţia - lor înşişi şi membrilor grupului - au de parcurs nişte "ritualuri" care, nu de puţine ori, intră în conflict cu legea. Pe de altă parte, cei care sunt mai retraşi ajung să sufere de anxietate pentru că se văd puşi în faţa unor provocări pentru care nu au fost pregătiţi. Un astfel de exemplu este căsătoria, lucru pe cât de banal, pe atât de natural, dar care, în cazul unui încă-adolescent necălit, poate produce inclusiv stări de panică.

Nu susţin reintroducerea stagiului militar obligatoriu, dar capacitatea indivizilor de a depăşi bariera psihologică a ruperii de părinţi şi de a se adapta la noul mediu este un barometru al societăţii în care trăim.

vineri, 10 aprilie 2009

Consumul de alcool în Uniunea Europeană şi consecinţele sale

"Europa înregistrează cea mai mare rată de băutori şi cel mai ridicat nivel al consumului de alcool pe cap de locuitor din lume. Cotele mari ale consumului de alcool se reflectă în problemele de sănătate publică, inclusiv violenţă, criminalitate, afecţiuni (ex. ciroza hepatică), scăderea productivităţii muncii, absenteism, divorţuri şi decese accidentale."

Cu aceste cuvinte începe raportul privind disponibilitatea băuturilor alcoolice în Uniunea Europeană (2009), ale cărui concluzii sunt:

  • de la mijlocul anilor '90, băuturile alcoolice au devenit tot mai uşor de procurat în majoritatea statelor membre UE
  • există o legătură strânsă între disponibilitate şi consumul de alcool
  • la fel de strânsă este şi legătura dintre consumul de alcool şi principalele trei consecinţe ale sale: numărul răniţilor în accidentele de maşină, numărul deceselor înregistrate în accidentele de maşină şi numărul cazurilor de ciroză hepatică
  • consumul de alcool transfrontalier datorat diferenţelor de taxe / preţ poate contribui la creşterea ratei de consum de alcool şi a consecinţelor acestuia.
Consumul de alcool a crescut în perioada 1985-2003 în marea majoritate a statelor europene. Referindu-mă doar la România, datele arată că berea a câştigat teren (4,03 litri pe cap de locuitor în 2003 faţă de 2,95 litri în 1985) în faţa vinului (3,04 litri pe cap de locuitor în 2003 faţă de 4,09 litri în 1985), consumul de spirtoase rămânând relativ acelaşi (2,4 litri în 2003 faţă de 2,65 litri în 1985).

În ceea ce priveşte efectul consumului de alcool asupra sănătăţii, numărul de cazuri de ciroză hepatică înregistrate în România a crescut de la 35 la 100 000 locuitori în 1990 la 47 în 2003.

Raportul arată că o creştere de 1% a consumului de alcool pe cap de locuitor atrage după sine o creştere cu 0,85% a accidentelor de maşină soldate cu decese şi cu 0,61% a accidentelor de maşină soldate cu răniţi. Conform unui alt studiu, elaborat în 2004, 2 dintre cele mai periculoase 20 de zone din Europa din punctul de vedere al numărului de accidente de maşină se află în România: nord-estul ţării (cu 1.160 de morţi la milionul de locuitori) şi sudul Munteniei (1.031 decese la milionul de locuitori).

Vin sărbătorile, beţi cu măsură şi conduceţi cu grijă!

sâmbătă, 21 martie 2009

Alegerea ne aparţine. Mereu!

Ultimele două zile m-au pus în faţa unor experienţe mai speciale. Nu le-aş spune inedite, ci doar privite din alt unghi, din altă poziţie, din altă perspectivă.

Prima dintre ele a fost vizita la Penitenciarul Rahova, despre care scrisesem deja. Nu sunt puţini cei care se vor mira auzind că acest moment mi-a stârnit nostalgia, având în vedere că am lucrat o perioadă gard în gard cu Penitenciarul Rahova, în cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Poliţiei. Acum "am sărit gardul", dacă mă pot exprima astfel, şi am trecut dincolo de nişte porţi închise celor care nu sunt angajaţi ai acestei instituţii şi celor care îşi asumă răspunderea vieţii încărcate de problemele zilnice.

Motivul vizitei a fost legat de Festivalul One World Romania şi de proiecţia unuia dintre cele 35 de filme documentare înscrise în festival. Rene, căci aşa se intulează filmul, şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în celulă. Momentele sale de libertate sunt pasagere şi se termină, mai devreme sau mai târziu, în acelaşi loc: la închisoare. Vizionarea filmului, la care au participat şi aproape 50 de deţinuţi, a fost urmată de o discuţie cu toţi cei prezenţi. O ocazie rară pentru orice om liber să afle cum gândeşte un semen care a ajuns după gratii şi ce aşteptări au deţinuţii de la stat sau de la societate.

Una dintre temele discuţiei a gravitat în jurul alegerilor pe care le facem în viaţă, cu tot ceea ce implică ele. Dacă ar fi să luăm aceeaşi situaţie în care să punem chiar şi zece persoane, fiecare va lua altă decizie: în funcţie de educaţie, de vârstă, de sex, de experienţa de viaţă, de religie, de influenţa anturajului sau de presiunea socială. Ce îi determină pe unii să comită infracţiuni? Cât de greu este să faci alegerea potrivită şi, mai ales, cât de pregătiţi suntem să trăim împăcaţi cu decizia pe care am luat-o, să ne acceptăm statutul de om liber sau de rezident al unei închisori?

Mulţi dintre deţinuţi sunt de părere că statul nu face nimic pentru ei, că societate îi uită sau îi marginalizează. Alţii se plâng de faptul că, după executarea pedepsei, sunt consideraţi în continuare infractori şi nu îşi pot găsi un loc de muncă. Sunt şi situaţii în care un deţinut este mulţumit cu ceea ce primeşte acolo, după gratii, mâncarea, acoperişul de deasupra capului, serviciile medicale însumând mult peste ceea ce şi-ar permite ca om liber.

Şi atunci, ce alegem? Iar după ce am ales, suntem împăcaţi cu alegerea făcută?

# # #

A doua experienţă a fost una teatrală. Piesa de teatru la care am fost aseară se numeşte Cum m-am lăsat, este scrisă de Hannes Stein şi este interpretată de Anca Sigartău şi 1Q-Sapro. Dialogul dintre cele două personaje vizează gândirea şi, iarăşi, deciziile sau alegerile pe care le facem. Gânditul, se spune în piesă, este periculos, "gândirea fiind un dialog continuu şi tăcut cu sine". Având în vedere că cel mai mare duşman al omului este omul însuşi, cele mai bune măsuri pe care le poate lua acesta împotriva gânditului sunt vorbitul (cu mâinile la urechi, pentru a nu asculta şi pentru a nu auzi ce spun alţii), băutura sau drogurile.

"Avantajul enorm al alcoolului este că există la îndemână aproape peste tot în lume. Un alt avantaj este acela că organismul omenesc absoarbe alcoolul ca un burete. Aproape nu există alt produs chimic care să fie tolerat în organism într-o concentraţie de până la 5 la mie în sânge." "În cazul unui consum constant de alcool, părţi ale creierului suferă leziuni, iar masa cenuşie scârboasă din capul dvs se descompune văzând cu ochii. Aveţi şanse mari la o psihoză alcoolică de lungă durată, ..., vă pierdeţi memoria recentă. Firesc, printre toate acestea chiar nu vă mai rămâne suficient timp pentru gândire."

Şi dacă efectul dorit nu este obţinut, atunci mai aveţi dreptul la extra-opţiuni: canabis, ecstasy, cocaină, LSD... După care puteţi urma exemplul strălucit al extremiştilor spanioli, strigând: Viva la muerte! "Oricum este totuna prin ce mijloc veţi ajunge la capătul drumului."

Ce alegeţi? De ce? Sunteţi împăcaţi cu alegerea făcută?

joi, 19 martie 2009

One World - festival de film documentar

Astăzi încep proiecţiile filmelor înscrise în festivalul de film documentar One World Romania, ediţia a doua.

Filmele au fost împărţite în cinci categorii tematice: După douăzeci de ani, Filmul ca tratament, Prezentul la control, Trecutul imperfect şi La graniţă. Toate ilustrează experienţe de viaţă, individuale sau comune, interesante prin mesajul pe care-l transmit şi prin discuţiile pe care le generează.

Eu voi participa la dezbaterea filmului Rene, care se va desfăşura în Penitenciarul Rahova, şi la cea care va urma proiecţiei filmului Hold Me Tight, Let me Go, de la Eurocinema Tinerimea Română.

joi, 5 martie 2009

Stresul profesional în perioada de criză

În perioadele dificile din punct de vedere economic şi financiar, numărul celor care încearcă să demonstreze că sunt mai eficienţi la locul de muncă este în creştere. Din păcate, dacă aceştia nu îşi găsesc timp şi pentru a se îngriji, rezultatul nu va fi reuşita profesională, ci o sănătate şubredă.

Conform site-ului Asociaţiei Psihologilor Americani, "multe angajaţi îşi testeaza forţele în condiţii extreme, dar stresul de la locul de muncă - cuplat cu lucrul prelungit - are efecte dezastruoase asupra sănătăţii", spune profesorul Griffing de la Universitatea Saint Louis.

Cele şapte semne ale "dependentului de muncă" (workaholic) sunt:

  • renunţarea la perioadele de relaxare (dacă un nivel redus de stres este benefic organismului, stresul cronic poate conduce la cancer, afecţiuni cardiace, dureri de cap, de stomac, probleme cu somnul, tensiune musculară, modificări bruşte ale greutăţii corporale, presiune sangvină mare sau dureri în piept);
  • mâncatul pe fugă (feriţi-vă de mâncarea congelată, de produsele de tip fast-food sau cele înalt-procesate, care pot depăşi cantităţile normale de sodiu, calorii şi grăsimi);
  • renunţarea la orele de somn în favoarea celor de muncă (consecinţele sunt o iritabilitate crescută, dificultăţi de concentrare, probleme cu memoria, un raţionament scăzut, obezitate);
  • renunţarea la exerciţiul fizic (oamenii nu au fost creaţi pentru a sta opt ore sau mai mult la birou şi au nevoie de un minim de 30 de minute pe zi de exerciţiu fizic, astfel reducându-se riscul apariţiei anxietăţii sau a depresiei);
  • unii muncesc chiar şi atunci când sunt bolnavi, temându-se că în condiţiile actuale îşi pot pierde locul de muncă. Nu uitaţi cele trei motive pentru care este bine să staţi departe de muncă în astfel de condiţii: nimeni nu vrea viruşii voştri, productivitatea va fi oricum scăzută şi aveţi nevoie de odihnă pentru a vă putea pune repede pe picioare;
  • consumul de alcool. Se spune că ce e mult strică, iar zicala este extrem de potrivită în cazul alcoolului. Riscurile consumului excesiv de alcool depăşesc cu mult beneficiile şi pot consta în dependenţă, afecţiuni hepatice şi chiar unele forme de cancer;
  • săritul peste controlul medical periodic. În vremuri tulburi, oamenii renunţă la controlul medical. Nu uitaţi, totuşi, că este mai bine (şi chiar mai ieftin) să preveniţi decât să trataţi. Încercaţi să faceţi controalele periodice, ţinând cont de vârstă, de istoricul familiei şi de stilul de viaţă, consultându-vă cu medicul de familie.
Articolul complet este disponibil aici.

luni, 2 februarie 2009

Stresul şi costurile pe care le implică

România Liberă de astăzi mi-a captat atenţia cu un titlu: "Stresul de la job responsabilizează." Afirmaţia mi s-a părut cu atât mai interesantă cu cât este făcută de un medic psihiatru. Nu îmi propun nici să susţin, nici să contrazic declaraţia, ci doar să prezint o serie de fapte aşa cum sunt ele văzute de instituţiile specializate.

Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) consideră stresul la locul de muncă o problemă căreia, de ani buni încoace, îi acordă o atenţie specială. "Dacă sănătatea este definită ca un echilibru dinamic, atunci stresul face parte din acest întreg. Sănătatea există doar prin interacţiunea cu alte persoane şi cu mediul care ne înconjoară. Doar stresul în exces este patologic. Stresul este, aşadar, şi normal, şi necesar atât la locul de muncă, cât şi în afara acestuia. Atunci când devine intens, continuu şi repetat, atingând niveluri pe care o persoană nu le poate stăpâni, stresul se transformă într-un fenomen negativ care provoacă tulburări sau afecţiuni psihologice. La locul de muncă, rezultatul final este inadaptarea la situaţia dată şi imposibilitatea de a funcţiona la nivelul optim."

Distresul sau mai bine spus "procesul de interacţiune psihologică dintre un individ şi o situaţie" este perceput ca pe un dezechilibru între cerinţele interne şi cele externe (conţinutul activităţii) şi abilitatea persoanei (contextul activităţii) de a face faţă acestor cerinţe.

Pentru a întări cele de mai sus, ILO pune la dispoziţia celor interesaţi şi un tabel cu cele mai stresante ocupaţii, scala de ierarhizare pornind de la 0 spre 10, cifra 6 reprezentând un nivel mediu de stres. Constatăm astfel că cel mai stresat muncitor este minerul (8,3), urmat de poliţist (7,7), pilot, jurnalist (7,5), dentist (7,3), actor (7,2), personalul de pe ambulanţă şi pompier (6,3), profesor (6,2), asistent social şi manager resurse umane (6).

Aşa cum este normal, stresul are un cost, acesta fiind tradus prin zilele în care un angajat nu vine la serviciu sau, dimpotrivă, este prezent la muncă, dar nu "produce" la nivelul aşteptărilor. Criza economică şi financiară care se manifestă de doi ani în lume şi care a ajuns acum şi-n România aduce cu sine şi stres. Conform OECD "Restructurarea organizaţională şi reducerile de personal au drept consecinţă o presiune mai mare asupra angajaţilor păstraţi în funcţii, volumul de muncă al acestora şi viteza cu care trebuie să producă rezultate crescând corespunzător. Pe de altă parte, tot mai mulţi angajaţi optează pentru flexibilitatea programului, fie lucrând cu normă parţială, fie subcontractând diferite servicii. Din această cauză, încrederea în siguranţa locului de muncă este în cădere şi se reflectă în tendinţele care afectează un număr tot mai mare de angajaţi."

Mulţi manageri se întreabă, aşadar, dacă este cazul să investească în măsuri de combatere a stresului sau dacă această linie bugetară trebuie închisă. Fiind vorba de costuri "economice" şi "non-economice", managerii trebuie să ia în calcul absenteismul (eficienţă scăzută), costurile medicale sporite (concedii medicale, abonamentele la clinicile medicale, medicamente), plecarea angajaţilor, urmată de creşterea costurilor cu recrutarea, formarea noilor angajaţi (productivitate scăzută).

În ceea ce-i priveşte pe angajaţi, există studii recente care subliniază legătura strânsă dintre stresul la locul de muncă şi violenţă, consumul excesiv de alcool şi/sau droguri. Până voi reveni pe larg, găsiţi mai multe informaţii despre acest aspect aici.

duminică, 1 februarie 2009

Ce cred părinţii despre sănătatea copiilor lor?

Întrebarea de mai sus este, de fapt, titlul unui studiu analitic (un gen de eurobarometru) efectuat la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene în perioada 22 - 30 septembrie 2008 de către Gallup.

În cadrul acestui proiect a fost analizată percepţia părinţilor vis-a-vis de calitatea vieţii copiilor: activitatea fizică, dispoziţii şi emoţii, autonomie, relaţiile cu colegii/prietenii, sprijin social şi mediul în care-şi desfăşoară activitatea (şcoală).

O să "decupez" în acest articol doar partea care ţine de psihologie:

  • "copilul nu a fost trist în ultima săptămână", au declarat trei din zece părinţi, în timp ce jumătate dintre aceştia au spus că au remarcat o indispoziţie în starea copiilor. 18% dintre părinţi au recunoscut că starea este "destul de frecventă", 2% - foarte frecventă, iar 1% au apreciat că indispoziţia îi caracterizează pe copii lor în permanenţă;
  • o majoritate covârşitoare a părinţilor (56%) consideră că, în ultimele şapte zile, copiii lor nu s-au simţit însinguraţi, iar o treime au spus că remarcă uneori această stare la copii lor. Numai 8% dintre părinţi, respectiv 1%, recunosc că în ultima săptămână copiii lor s-au simţit singuri sau deosebit de singuri. Majoritatea părinţilor care nu remarcă nicio problemă în atitudinea copiilor lor provin din Franţa, România, Polonia şi ţările baltice;
  • întrebaţi fiind în ce măsură s-au distrat copiii lor cu prietenii (de aceeaşi vârstă), 21% dintre părinţii din România au răspuns "foarte rar" sau "niciodată";
  • atunci când li s-a cerut să caracterizeze starea generală de sănătate a copiilor lor, 8,5% dintre români au spus că nu e grozavă.
Raportul complet este disponibil aici.

Instrumente de evaluare psihologică II

În cadrul Cabinetului individual de psihologie Bălan Constantin Răzvan au fost introduse în utilizare următoarele teste proiective:
  • Testul arborelui (Koch) - utilizat în psihologia educaţională, psihologia clinică, psihodiagnostic, resurse umane etc.
  • Desenul familiei - utilizat în psiholigia clinică pentru identificarea relaţiilor cu membrii familiei, a conflictelor interne sau a trăsăturilor psihotice (tendinţe depresive sau maniacale).
  • Desenul persoanei - utilizat în psihologia clinică pentru semnalarea unor tipuri de identificare sexuală, maniera de adaptare la problemele întâmpinate de subiect, identificarea tendinţelor regresive şi a inhibiţiilor în dezvoltarea personalităţii.
  • Testul apercepţiei pentru copii - utilizat în evaluarea psihologică a copiilor (identificarea principalelor nevoi şi pulsiuni; concepţia despre mediul înconjurător; conflictele semnificative; testarea realităţii, a judecăţii, a proceselor gândirii, funcţionarea autonomă, maturitate/imaturitate).
  • Testul de apercepţie tematică - utilizat în evaluarea candidaţilor care doresc să se angajeze în domenii care cer un nivel înalt al abilităţilor de lucru cu oamenii sau un bun control al stresului (domeniul militar, juridic, diplomaţie, educaţie); în evaluarea pacienţilor care au un diagnostic psihiatric în vederea stabilirii tipului de terapie adecvat; în evaluarea unor tulburări de personalitate.
  • Evaluarea funcţionării eu-lui - utilizat în psihologia clinică pentru diagnosticarea persoanelor cu vârsta de peste 18 ani în vederea stabilirii gradului de organizare şi funcţionare a personalităţii (memorie, concentrare, atenţie, capacitatea de conceptualizare, creativitate, nivelul de competenţă şi eficienţă în stăpânirea mediului ambiant, gradul şi tipul de relaţionare).
  • Testul Rorschach - acesta este cel de-al doilea cel mai uzilizat test în evaluarea judiciară după MMPI şi al doilea cel mai răspândit test ca utilizare de către membrii Societăţii pentru Evaluarea Personalităţii. Este folosit în diagnosticarea tulburărilor de gândire care nu sunt evidente şi în diferenţierea gândirii psihotice de cea non-psihotică atunci când pacientul nu admite deschis că prezintă o gândire psihotică.
Testele au licenţă de utilizare, iar psihologul este avizat să le aplice.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Cum să-ţi pregăteşti copilul pentru întâlnirea cu psihologul

Dacă vi s-a recomandat să mergeţi la un psiholog sau pur şi simplu aţi constatat că trebuie să faceţi acest pas deoarece copilul are probleme emoţionale sau de comportament, atunci vă veţi întreba: ca părinte, ce fac înainte de prima întâlnire?

Iată câteva sfaturi utile, oferite de Fundaţia Nemours:

  • fiţi sinceri şi deschişi atunci când îi explicaţi copilului de ce trebuie să consultaţi un psiholog
  • asiguraţi-vă că cel mic înţelege că psihologul este o persoană cu care o să stea de vorbă şi nu un doctor care o să-i facă o injecţie sau o să-l consulte
  • explicaţi-i copilului că psihoterapeutul este specialistul care-i ajută pe copii să se simtă mai bine
  • în cazul adolescenţilor, aceştia trebuie să ştie că tot ceea ce vor discuta cu psihoterapeutul este confidenţial şi că psihologul nu va divulga părinţilor nimic din ceea ce copilul a declarat în cadrul şedinţei. Excepţie fac cazurile în care copilul spune că intenţionează să-şi facă rău lui sau altor colegi ori prieteni
  • explicaţi copilului faptul că psihoterapeutul lucrează cu întreaga familie pentru că toţi membrii acesteia sunt egali, iar schimbarea trebuie să se producă din toate direcţiile şi pe cât mai multe planuri.

duminică, 11 ianuarie 2009

Tinerii şi sănătatea mintală

Organizaţia Mondială a Sănătăţii avertizează că, deşi extrem de importantă, sănătatea mintală a tinerilor este un subiect neglijat în întreaga lume.

Ştim cu toţii că tinerii reprezintă viitorul. Pe de altă parte, jumătate din populaţia lumii are vârsta sub 25 de ani. În condiţiile în care majoritatea problemelor sau a afecţiunilor psihice încep în adolescenţă şi dacă nu sunt depistate şi tratate la timp, ele au consecinţe de ordin emoţional şi social, uneori sever, la maturitate. Iar consecinţele se răsfrâng atât asupra lor, a tinerilor, cât şi asupra familiilor lor.

Dacă ar fi să aduc din nou în discuţie termenul "eficienţă", aş spune că prevenirea, identificarea şi apoi tratarea afecţiunilor psihice ale adolescenţilor salvează costurile materiale şi morale pe termen lung şi foarte lung.

Nu mai trebuie să ne spună nici Organizaţia Mondială a Sănătăţii, nici alte foruri de specialitate că tulburările şi afecţiunile psihice înregistrează creşteri în rândul tinerilor. Cea mai tristă imagine este reflectată de rata suicidului la nivel mondial:
- în fiecare an se sinucid aproape un milion de persoane, adică un deces la fiecare 40 de secunde;
- rata suicidului în rândul populaţiei tinere a crescut atât de mult, încât acest grup a atins cel mai ridicat risc într-o treime din ţări;
- suicidul a ajuns cea de-a treia cauză de deces în rândul populaţiei cu vârsta cuprinsă între 15 şi 44 de ani.

Cifrele pentru România sunt disponibile aici.

Cauzele sunt deja binecunoscute: schimbările sociale rapide, presiunea şi concurenţa de la şcoală, facultate sau de la locul de muncă, presiunea anturajului sau a grupurilor de influenţă, crizele familiale sau cele individuale şi dispariţia valorilor tradiţionale (care conduc la dificultăţi în stabilirea obiectivelor şi a aspiraţiilor).

joi, 1 ianuarie 2009

Accidentele de maşină şi efectele lor psihologice asupra copiilor

Peste 2000 de copii mor în lume, în fiecare zi, din cauze ce ar fi putut fi prevenite, este concluzia unui raport lansat cu puţin timp în urmă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi de UNICEF. Pe primele locuri se află accidentele de maşină, înecurile, arsurile, căzăturile şi intoxicaţiile/ otrăvirile.

Bine, bine, o să spuneţi, şi care este legătura cu psihologia?

Să luăm accidentele de maşină. Conform publicaţiei, copiii care supravieţuiesc unui astfel de accident pot suferi de stres post-traumatic, de anxietate şi pot dezvolta fobii, tulburări care se accentuează dacă unul dintre părinţi a fost rănit grav sau a decedat în accidentul respectiv. Copiii răniţi pot trece prin distres psihosocial şi se pot simţi izolaţi în suferinţa lor.

Câteva studii au relevat niveluri ridicate de distres al copiilor în timpul sau imediat după accidentul de maşină. Astfel, la cinci zile de la accident, 98% dintre copiii care au fost implicaţi sufereau de stres post-traumatic, de depresie sau de anxietate. La o lună de la producerea accidentului, 44% dintre copii încă retrăiau acele momente (flashback-uri), se temeau să nu mai fie răniţi, sufereau de tulburări de dispoziţie, nu puteau dormi şi visau că suferă schimbări corporale. Un alt studiu arată că un sfert dintre aceşti copii suferă de stres post-traumatic şi la trei luni de la accident.

Accidentele de maşină pot avea efecte profund psihologice asupra copiilor şi atunci când aceştia nu sunt direct implicaţi, dar când îşi pierd un părinte sau o rudă apropiată.

Raportul complet este disponibil aici.