Internetul şi comunicarea psihoterapeutică

De multe ori spunem lucruri care sunt înţelese greşit de partenerul de dialog sau facem afirmaţii pe care, după numai câteva momente, le regretăm. Dăm vina pe planete, pe vremea urâtă de afară, pe indispoziţie, uneori chiar şi pe oboseală, dar de unde pleacă de fapt acest scurtcircuit?

În primul rând, trebuie să ţinem cont de nişte reguli ale comunicării, proces în care părţile implicate urmăresc nişte obiective. Mesajul transmis de emiţător nu poate fi decodat sau tradus de receptor decât dacă acesta din urmă cunoaşte codul respectiv. Pe de altă parte, dacă nu putem vedea emiţătorul, nu avem acces la non-verbalul acestuia (mimica feţei, privirea, gestica etc), ceea ce ne îngreunează şi mai mult decodarea. Interpretăm mesajele în funcţie de nivelul nostru de educaţie, de existenţa unor prejudecăţi, de aşteptările pe care le avem de la interlocutor.

Sunt persoane care m-au întrebat ce cred despre consilierea pe Internet. Cred că acest tip de comunicare psihoterapeutică are avantajele şi dezavantajele sale. Digby (John Howard) Tantam, profesor de psihologie clinică la Universitatea Sheffield (Centrul pentru studierea conflictelor şi reconciliere) din Marea Britanie, consideră că Internetul a fost creat pentru a deveni tehnologia dominantă care să asiste comunicarea din domeniul sănătăţii. Psihoterapeuţii şi consilierii psihologici din ţările dezvoltate îl consideră deja un instrument indispensabil. Totuşi, accesul la Internet este destul de scăzut şi chiar dacă numărul conexiunilor va creşte sigur, ritmul nu pare să fie extraordinar de accelerat. Acesta ar fi un prim dezavantaj.

Este adevărat, Internetul încurajează anonimatul, ceea ce ne face să credem că apelând la acest tip de comunicare ne putem proteja mai bine identitatea sau că şansele ca relatările noastre să rămână confidenţiale sunt mult mai mari. Eroare – sinceritatea, flexibilitatea şi încrederea sunt atributele principale ale comunicării şi sunt fundamentul relaţiei psihoterapeut-subiect.

Avantajul major al Internetului apare însă atunci când persoanele cu dizabilităţi motorii, persoanele extrem de ocupate sau cele care suferă de fobii ce fac din ieşirea din casă un calvar vor să apeleze la un psihoterapeut.

Totuşi, atunci când terapia presupune şi expunerea in vivo la factorii stresori, contactul fizic şi comunicarea directă cu psihoterapeutul nu pot fi înlocuite nici de un echipament performant (PC), nici de conexiunea extrem de bună la Internet. Este una dintre situaţiile în care tehnologia n-a reuşit să învingă factorul uman.

Pământul e rotund

Scriam aici despre opţiuni, despre responsabilitate, despre satisfacţia pe care ţi-o produce o alegere corectă sau despre nemulţumirea care rezultă dintr-o decizie greşită.

După vizionarea unui nou film prezentat în cadrul Festivalului One World Romania am concis că pământul este rotund, după cum cercul pe care începem să-l desenăm în copilărie se închide, aproape de fiecare dată, tot în primii ani de acumulare a experienţei de viaţă.

Documentarul Hold me tight, Let me go ne vorbeşte despre copii, mai precis despre copiii traumatizaţi. Mulberry Bush este o şcoală din Marea Britanie, întemeiată în 1948 de Barbara Dockar Drysdale, în care copiii-problemă sunt incluşi într-un program special de recuperare şi reintegrare care se întinde pe durata a şase luni până la trei ani de zile.

Copiii prezentaţi în film s-au confruntat în primii ani de viaţă cu traume de natură diferită: decesul unui părinte, abuzul fizic, lipsa afecţiunii, necunoaşterea tatălui. Undeva, în subconştientul lor, s-a dezvolat un tip de frustrare pe care copiii nu ştiu nici s-o definească, nici s-o accepte, nici s-o controleze. În schimb, şi-o exprimă prin accese de furie îndreptate adesea împotriva celor care îi ocrotesc şi care doresc cu adevărat să-i ajute.

Fierul se bate cât e cald, spune o vorbă românească pusă în practică la şcoala britanică. Copiii-problemă sunt scoşi din mediul lor şi introduşi într-un program dedicat şi adecvat fiecărui caz în parte. Este uimitor devotamentul adulţilor implicaţi în procesul de recuperare, empatia acestora, răbdarea lor şi rezistenţa la frustrare. De asemenea, este de invidiat modul de lucru multi-displinar.

Obiectivul pe termen lung al programului sus-amintit este acela de reintegrare socială a unor persoane (acum copii) care s-ar putea transforma în adolescenţă în victime ale influenţelor nefaste, pentru ca la maturitate să umple celulele unor penitenciare. Este un tip de intervenţie timpurie scumpă dacă este să ne gândim pe termen scurt sau mediu, dar incredibil de ieftină pe termen lung.

Merită să investeşti într-un astfel de proiect (şi nu mă refer neapărat la partea financiară, care până la urmă este cea mai facilă)? În mod sigur da. Măsura câştigului este dată chiar de către Alex, unul dintre copiii care urmează să termine programul: "când o să fiu mare, o să vin aici să vă ajut pe voi".

Prizonier în propriul corp

Perioada de criză pe care o traversăm a acutizat una dintre problemele cu care se confruntă specialiștii din sănătatea mintală: depresia.

Nu există cifre clare în ceea ce privește numărul românilor care suferă de depresie, însă din activitatea curentă constat că astfel de cazuri sunt tot mai dese.

Una dintre întrebările pe care mi-o pun clienții mei este: de ce să fac psihoterapie (cu un psiholog) dacă urmez un tratament medicamentos (prescris de un medic psihiatru)?

Unul dintre motive este că medicamentele dau o stare de somnolență. Aceasta permite corpului să intre într-un repaus fizic care este benefic recuperării. Cu toate acestea, în perioadele de veghe gândurile negative revin. Iar prin gânduri negative mă refer la informațiile recurente legate de cauza depresiei.

În cazul unui pacient care dezvoltă o depresie din cauza presiunii de la locul de muncă, de exemplu, gândurile provin din neputință (vrea să schimb ceva, dar nu pot), din sentimentul de inutilitate (acum, dacă sunt bolnav, o să-mi pierd locul de muncă), din frustrare (am vrut să îmbunătățesc procesul x, dar nu am fost lăsat / ascultat)…

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) face de ani de zile recomandarea ca depresia să fie tratată combinat – tratament medicamentos + psihoterapie – tocmai pentru a preîntâmpina recăderile și pentru a nu transforma pacientul într-un prizonier în propriul corp.

Specialiștii OMS au constatat că atunci când medicația este întreruptă, gândurile negative – care nu sunt anihilate de antidepresive – revin cu aceeași intensitate sau sunt și mai puternice. Pe de altă parte, acestora li se adaugă și frustrarea că pacientul nu s-a vindecat deși a urmat, uneori ani în șir, un tratament care nu a dat rezultatele așteptate.

Rolul psihoterapiei este, printre altele, și acela de a-l ajuta pe pacient să-și restructureze (reformuleze) gândurile negative. ‘Vreau să schimb ceva, dar nu pot’ se poate transforma în ‘Voi putea schimba ceva dacă îmi pun mintea la contribuție, dacă găsesc soluții alternative’. ‘Acum, dacă sunt bolnav, o să-mi pierd locul de muncă’ se poate reformula: ‘Boala nu este permanentă, ci e o stare temporară. Dacă urmez tratamentul corect și îmi fac exercițiile așa cum îmi recomandă psihoterapeutul meu, o să mă vindec mai repede.’ Și lista poate continua.

În depresie, lucrul în echipă este esențial. În centrul echipei este pacientul, iar alături de acesta, dincolo de medicul psihiatru și de psiholog / psihoterapeut, trebuie să fie familia. Cu toții colaborează pentru a-i oferi persoanei respective sprijinul de care are atât de multă nevoie. 

Sedinte de terapie la TV

Din 6 decembrie, HBO incepe sa difuzeze serialul "In deriva", avand ca subiect psihoterapia. Conform HBO, "serialul se concentrează pe una dintre caracteristicile societăţii moderne, şedinţa de terapie, văzută prin ochii unui psihoterapeut de succes a cărui viaţă profesională şi personală riscă să se destrame. Fiecare episod din cele 45 ale serialului se concentrează pe câte o sesiune de terapie – 4 şedinţe individuale între psiholog şi pacienţii săi, urmate de câte un episod săptămânal axat pe vizita psihologului la propriul său terapeut."

Pana la difuzarea primului episod, difuzat luni, 6 decembrie, la ora 20:30, va invit sa vizionati prezentarea serialului care-l va avea in prim plan pe Marcel Iures.

Sunt bolnav. Cum ma tratez?

Unul din zece europeni sufera de tulburari psihice; depresia este, in multe state europene, cea mai comuna problema de sanatate; suicidul este o cauza de deces deloc de neglijat, 55 000 de europeni (dintre care trei sferturi barbati) luandu-si viata in fiecare an.

14% dintre locuitorii batranului continent (in crestere cu 2% fata de anul 2005) au declarat ca in ultimele 12 luni s-au adresat unui doctor (cel mai adesea medicului de familie) din cauza problemelor de ordin psihologic sau emotional.

Studiul remarca faptul ca cei mai multi dintre cei care au cautat ajutor specializat provin din Romania, 35% dintre romanii chestionati (fata de 15% cat este media europeana) afirmand ca problemele psihologice si/sau emotionale i-au indreptat catre un specialist din categoria medic de familie, farmacist, psiholog, psihoterapeut, asistent social sau psihiatru. In ansamblu, romanii se claseaza sub media europeana din punctul de vedere al negativismului emotional, marea majoritate considerandu-se nefericiti, spunand ca le lipseste calmul si linistea interioara tot timpul sau in mare parte din timp. Conform raspunsurilor la chestionar, romanii cred ca nu si-au indeplinit obiectivele din cauza unei probleme fizice (31% fata de 23% media europeana), 6% dintre ei luand antidepresive (din care 23% pentru tratarea depresiei si 42% pentru starile de anxietate).

Cele mai mari probleme ale romanilor sunt siguranta locului de munca si recunoasterea efortului depus la serviciu.

Cele de mai sus sunt concluziile unui Eurobarometru (capitolul sanatate mentala) publicat luna trecuta de Uniunea Europeana, interviurile fiind derulate in perioada februarie-martie 2010.

Ment insana

Tragedia de la maternitatea Giuleşti din Bucureşti deschide un subiect considerat tabu de prin anii `70-`80: consilierea psihologică a pacienţilor. Din cauza acestui eveniment, relaţia dintre pacient şi psiholog, mai bine spus nevoia pacientului şi a familiei de consiliere psihologică sau de psihoterapie, este pe buzele tuturor.

Pentru a oferi o imagine de ansamblu a locului şi rolului psihologului în societatea românească, am căutat prin arhiva de publicaţii a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii câteva date pe care eu le consider concludente.

Aşadar, conform Mental Health Atlas 2005, sănătatea se bucura în anul 2004 de un buget echivalent cu 6,5% din PIB, cheltuiala publică totală per capita fiind de 460 dolari, din care 365 de dolari erau investiţie publică (guvernamentală). Aceeaşi publicaţie arată că la începutul anilor '90, rata mortalităţii pacienţilor dependenţi de alcool era de 1,97%, semnificativ mai mare decât acelaşi indicator în cazul celorlalte afecţiuni mentale (0,36%). În urma unui studiu (Berlescu et all) efectuat în 1995, s-a aflat că tulburările mentale apar în special şi/sau se agravează în timpul sarcinii sau perioadei post-partum (642 de cazuri). Acestea erau asociate cu nivelul scăzut al educaţiei, cu o structură biologică şi psihologică labilă, cu rate mari ale avortului şi cu complicaţiile post-natale.

La capitolul "mental health resources" (în România), OMS scrie negru pe alb: "A mental health policy is absent". Cu toate acestea, există o politică referitoare la abuzul de substanţe, făcându-se referire la interzicerea fumatului în spaţii publice. Pe de altă parte, există un program de sănătate mentală aprobat în 1999 şi disponibil pe site-ul Ministerului Sănătăţii, dar - şi aici citez din raportul OMS - "nu sunt disponibile detalii referitoare la aplicarea acestui program". Lipsa acestor date este, de altfel, recunoscută şi de Ministerul Sănătăţii care, în planul său de activităţi pe termen scurt, îşi propune "Reînfiinţarea Programului Naţional de Sănătate Mentală". Responsabil de această reînfiinţare este MS/INCDS.

Din bugetul total alocat sănătăţii, doar 3% se îndreaptă către sănătatea mentală, "principalele surse de finanţare fiind bugetul de asigurări sociale şi buzunarul pacienţilor sau al familiilor acestora".

În termeni economici, "posibilele consecinţe ale tulburărilor mentale sunt numeroase şi includ cogniţii şi comportamente distorsionate care pot afecta pacienţii şi pe cei care îi au în îngrijire, dar şi pierderi (de tipul veniturilor şi economiilor) ca rezultat al pierderii capacităţii de muncă sau din cauza cheltuielilor de îngrijire şi tratament. Aceste tulburări pun presiune şi pe societate, care trebuie să furnizeze servicii de îngrijire şi tratament", spune OMS. "Costurile suplimentare ale psihoterapiei faţă de tratamentul medicamentos, mai ales în cazurile unor afecţiuni severe cum ar fi schizofrenia sau tulburările bipolare, sunt modeste, dar rezultatele adaugă un plus de valoare, făcând din combinaţia tratament medicamentos+psihoterapie cea mai eficientă strategie de intervenţie. La pacienţii diagnosticaţi cu depresie sau anxietate, psihoterapia este versiunea generică cea mai eficientă inclusiv în comparaţie cu noii anti-depresivi", se arată în analiza OMS. Cea mai mare problemă, identificată de forul suprem în materie de sănătate, este lipsa de resurse umane care să acopere necesarul de intervenţie psihologică. 

La capitolul cifre, România se mândreşte cu 4,1 medici psihiatri la 100 000 locuitori (faţă de 11,8 în Austria, 9 în Bulgaria, 12,1 în Cehia, 16 în Danemarca, 22 în Finlanda, 11,8 în Germania, 15 în Grecia, 20 în Norvegia, 9 în Olanda, 6 în Polonia) şi cu 4,5 psihologi la 100 000 locuitori (faţă de 49 în Austria, 0,9 în Bulgaria, 4,9 în Cehia, 85 în Danemarca, 79 în Finlanda, 51,5 în Germania, 14 în Grecia, 68 în Norvegia, 28 în Olanda, 18,4 în Polonia). Lista completă este disponibilă aici.

Viitorul sună... ocupat

"Up in the air" rulează acum pe ecrane. Este un film pe care ar trebui să-l vedem cu toţii pentru că, într-un fel sau altul, ne pregăteşte pentru momentul în care "You're fired" va intra în viaţa noastră. Nu mă refer aici la decizia lui Donald Trump, ci la una dintre consecinţele fireşti ale unei crize economice şi financiare: pierderea locului de muncă.

Problema pe care vreau să o ridic acum nu ţine de modul în care sunt concediaţi angajaţii, ci de tipul de angajat care ar trebui concediat. Să luăm un exemplu cald. Imediat după ce am ieşit de la Movieplex am coborât la Vodafone (Plaza România). Mă interesa să aflu cum anume aş putea renunţa la abonament, una dintre soluţiile vizate fiind cartela reîncărcabilă. Deşi am abonamentul respectiv de aproape 13 ani, business consultant-ul Ramona Neagu nu mi-a adresat o întrebare banală, dar care reflectă conceptul de fidelizare a clientului: "De ce doriţi să renunţaţi la el?" Nu am auzit decât "aveţi nevoie de ştampilă", "trebuie să vă achitaţi mai întâi factura" şi apoi un lung şir de extra-opţiuni disponibile, variante de reîncărcare, costuri suplimentare etc. Totul enunţat cu aroganţa salariatului căruia îi intră bonusul lunar în cont fără să transpire sau să îngheţe, după caz, indiferent câte contracte reziliază lunar.

Am cerut să vorbesc cu managerul de magazin. Înainte să-i expun ceea ce vreau să fac, am ţinut să-i comunic părerea mea despre subordonata cu care tocmai încheiasem discuţia. Am aşteptat - ce eroare din partea mea - aceeaşi întrebare: "De ce vreţi să renunţaţi la abonament?" Am primit, în schimb, explicaţii la explicaţii cu ştampila, cu declaraţia pe propria răspundere, cu proceduri mai complicate decât un proces de divorţ. Nu-mi venea să cred. Le-am recomandat să meargă la Up in the air, să vadă ce se întâmplă atunci când îţi pleacă clienţii. Nicio reacţie. Managerul mi-a cerut un număr de telefon la care să poată lua legătura cu mine. I-am oferit cele două opţiuni disponibile: 075terapie şi 07depresie. M-a rugat să nu-l iau la mişto, "pentru că el mă respectă pe mine". Eram înmărmurit şi gândul mi-a plecat imediat la Elling: Helloooo! 07depresie se formează 0733 77 37 43, adică... Vodafone. Culmea, număr contractat chiar în magazinul condus de domnul manager Cosmin Iancu.

Acum vă întreb pe voi şi pe cei de la Vodafone: dacă aş fi în locul lui Donald Trump, cui să-i spun You're fired? În rolul lui George Clooney n-aş avea nicio problemă: ştiu cum s-o fac.

Bonus: am renunţat şi la adresa de email, şi la Internetul de la Vodafone.

Intervenţia psihosocială în caz de dezastru

Haiti. Un coşmar, un şoc, o situaţie incredibilă: cea mai mare catastrofă umanitară ivită din senin într-o ţară care oricum era la limita sărăciei.

Urgenţele au un impact puternic asupra persoanelor, familiilor şi comunităţilor pe diferite paliere sociale. Indiferent de nivel, un dezastru erodează factorul protectiv care ar fi, în mod normal, la îndemână. Mă refer aici la sprijinul moral, psihic, uneori material ce ar putea fi oferit de grupul primar (familie) sau de cel secundar (prieteni, colegi de serviciu). Aceştia fie nu mai există, fie au şi ei, la rândul lor, nevoi similare. Dezastrul sporeşte riscul amplificării problemelor deja existente şi dă naştere altora, invizibile până la apariţia cataclismului. Chiar dacă diferendele sociale şi psihologice există în fiecare grup, ele sunt trăite în mod diferit, de fiecare persoană în parte, în funcţie de resursele disponibile şi de capacitatea de adaptare la noua situaţie.

În cazul unui dezastru, partea socială nu poate fi separată de cea psihologică. O problemă socială pre-existentă (apartenenţa la un grup discriminat sau marginalizat) este influenţată de una psihologică identic pre-existentă (abuzul de alcool sau existenţa unor tulburări mentale). După dezastru, separarea de familie, lipsa siguranţei, stigmatizarea, ruperea reţelelor sociale, distrugerea structurilor comunitare, pierderea resurselor şi chiar a încrederii sunt dublate de doliu, de stres post-traumatic, de creşterea consumului de alcool, de depresie sau tulburări de anxietate. Chiar şi asistenţa umanitară are aceeaşi influenţă bivalentă: socială (suprapopulare, dispariţia intimităţii, dependenţa de ajutor) şi psihologică (anxietate sporită din cauza lipsei informaţiilor privind distribuţia ajutoarelor alimentare sau nealimentare). Continuare...

Tu la cine apelezi când ai o problemă de sănătate mintală?

Aceasta este întrebarea la care au răspuns 412 francezi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 70 de ani. Ei au participat la un studiu ce urmărea să dezvăluie care sunt factorii luaţi în calcul de o persoană sănătoasă în cazul în care ar avea o problemă de sănătate mentală şi ar fi nevoită să apeleze la un specialist.

Trebuie subliniat faptul că toţi subiecţii au fost supuşi în prealabil testelor CIDI-SF şi CAGE şi că niciunul dintre ei nu avusese în ultimele 12 luni vreo problemă de ordin mental.

Rezultatele sunt următoarele: mai mult de jumătate dintre participanţii la studiu (57.8%) au spus că primul specialist la care ar apela este medicul de familie. Au răspuns astfel persoanele cu vârsta peste 50 de ani, cu un nivel mediu de educaţie. Psihiatrii s-au situat pe locul 2, fiind aleşi în special de cei cu studii superioare. Tendinţa este identică cu cea din SUA, Olanda şi Germania, ţări în care studiile de atitudine şi intenţie au reliefat că oamenii nu se duc la psihiatru din cauza presiunii sociale, cei care apelează la acest medic fiind catalogaţi drept "nebuni".

Pe de altă parte, cei care au fost în favoarea consultării unui psihiatru sau a unui psiholog au fost cei care nu beneficiau de sprijin social. Aceştia, de altfel, ar apela mai degrabă la un psiholog decât la medicul de familie sau la psihiatru, fapt ce se explică prin dorinţa de a-şi depăşi dificultăţile de ordin psihologic prin psihoterapie şi nu prin tratament medicamentos. Medicamentele, au spus ei, crează dependenţă, sunt inutile şi sunt doar pentru simptome, fără a avea efecte asupra problemelor / neliniştilor / temerilor lor. Faptul este susţinut şi de sistemul francez de asigurări de sănătate, conform căruia 20% dintre medicamentele psihotrope recomandate şi reţetele pentru antidepresivi prescrise nu au nicio legătură cu un diagnostic psihiatric.

Una dintre concluziile studiului este aceea că persoanele care se bazează doar pe sprijinul familiei sau al prietenilor, chiar şi atunci când suferă de afecţiuni severe, nu sunt deloc puţine la număr. Apoi, din analiză a reieşit faptul că medicii psihiatri (ale căror servicii sunt suportate de asigurările de sănătate) nu sunt preferaţi psihologilor (ale căror servicii sunt suportate din buzunarul pacientului). Blocajele care apar atunci când trebuie consultat un specialist ţin mai mult de factorul educaţional şi de prejudecăţi decât de aspectul financiar.

Suicidul, a treia cauză de deces în rândul tinerilor

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a anunţat la sfârşitul săptămânii trecute că numărul tinerilor (10-24 de ani) care mor anual a ajuns la 2,6 milioane, principalele cauze de deces fiind, în ordine, accidentele de maşină, complicaţiile din timpul sarcinii sau de la naştere, suicidul, actele de violenţă, HIV/SIDA şi tuberculoza.

În ceea ce priveşte suicidul (responsabil de 6% din totalul deceselor în rândul tinerilor) şi violenţa (12% din numărul deceselor în rândul băieţilor), pentru a promova comportamentele sigure şi pentru a preveni decesul în rândul tinerilor, OMS recomandă facilitarea accesului tinerilor la lecţii de viaţă, implicarea părinţilor în viaţa adolescenţilor şi reducerea consumului de alcool şi a accesului la materiale şi mijloace letale (arme de foc, arme albe, pesticide şi sedative).

Pe termen scurt şi lung, consecinţele accidentărilor, intoxicărilor şi ale actelor de violenţă por fi reduse semnficativ prin îmbunătăţirea accesului tinerilor la servicii comunitare de sănătate, la asistenţă medicală de urgenţă, prin asigurarea tratamentului şi acordarea sprijinului psihologic necesar copiilor şi adolescenţilor expuşi la tratamente abuzive, inclusiv de ordin sexual, şi la violenţă.

Citeşte mai multe aici.

Depresia multimedia

Graţie platformei Facebook, am descoperit un proiect multimedia demn de toată lauda. Neagu Djuvara, Mihaela Miroiu, psihiatrul Silviu Isacu, designerul Carla Czabo şi Fănel - cu toţii vorbesc cu Vlad Mixich despre depresie.

Pentru cei care nu au timp să urmărească integral confesiunile, iată câteva extrase:

"Deprimarea nu este o boală contagioasă. Este un lucru dobândit; într-adevăr, de multe ori e greu de decriptat. Ca să poţi să elimini depresia din viaţa ta, ai nevoie de foarte multă disciplină."

"Simţeam că sunt cumplit, dar cumplit de singură. Eu am fost un CV fără om. Depresia mi-a schimbat viaţa: şi în foarte rău, dar şi în foarte bine."

Vizionaţi şi comentaţi.

În grija cui lăsăm copiii?

Un incident difuzat zilele acestea de ştirile Pro TV mi-a amintit de o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă. Fusesem sunat de mama unui copil care dorea să angajeze o bonă deoarece nu era mulţumită de serviciile fostei dădace.

I-am explicat mamei în ce anume ar consta o evaluare psihologică, iar aceasta mi-a promis că va reveni cu un telefon după ce-i va comunica bonei decizia de a o evalua înainte de angajare. Ulterior, mama mi-a dezvăluit că persoana în cauză a avut o reacţie nepotrivită vis-a-vis de testele la care urma să fie supusă, motivând că ea are o experienţă îndelungată, că a crescut o mulţime de copii, că are o reputaţie bună şi recomandări mai mult decât favorabile.

Este deja dovedit ştiinţific că foarte multe dintre tulburările şi disfuncţionalităţile de ordin psihologic din adolescenţă sau chiar de la maturitate îşi au originea în copilărie. Iar dacă mai sunt părinţi care au dubii faţă de necesitatea unei evaluări psihologice la angajarea bonei, le recomand să urmărească imaginile de aici.

Cum să-ţi pregăteşti copilul pentru întâlnirea cu psihologul

Dacă vi s-a recomandat să mergeţi la un psiholog sau pur şi simplu aţi constatat că trebuie să faceţi acest pas deoarece copilul are probleme emoţionale sau de comportament, atunci vă veţi întreba: ca părinte, ce fac înainte de prima întâlnire?

Iată câteva sfaturi utile, oferite de Fundaţia Nemours:

• fiţi sinceri şi deschişi atunci când îi explicaţi copilului de ce trebuie să consultaţi un psiholog
• asiguraţi-vă că cel mic înţelege că psihologul este o persoană cu care o să stea de vorbă şi nu un doctor care o să-i facă o injecţie sau o să-l consulte
• explicaţi-i copilului că psihoterapeutul este specialistul care-i ajută pe copii să se simtă mai bine
• în cazul adolescenţilor, aceştia trebuie să ştie că tot ceea ce vor discuta cu psihoterapeutul este confidenţial şi că psihologul nu va divulga părinţilor nimic din ceea ce copilul a declarat în cadrul şedinţei. Excepţie fac cazurile în care copilul spune că intenţionează să-şi facă rău lui sau altor colegi ori prieteni
  
• explicaţi copilului faptul că psihoterapeutul lucrează cu întreaga familie pentru că toţi membrii acesteia sunt egali, iar schimbarea trebuie să se producă din toate direcţiile şi pe cât mai multe planuri.

Femei în umbră. Umbre

Luni, 1 decembrie, la ora 19:30, vă aştept la Museo Café (Muzeul de Geologie de pe şoseaua Kiseleff), la două filme documentare de excepţie.

Rezervări la telefon 0751 690 690.

Austria: Cartonaşul roşu (22 de minute). „Mă lovea încontinuu, în burtă şi-n spate, ca să pierd copilul sau ca să nasc prematur. Eram plină de vânătăi, după cum era şi băieţelul meu.” Este povestea unei femei, victimă a violenţei domestice. În fiecare an sunt raportate la poliţia austriacă 7 000 de cazuri de violenţă domestică, dar există suspiciunea că numărul real al victimelor este mult mai mare. Autorităţile austriece au legalizat un „cartonaş roşu” prin care poliţia este autorizată să pătrundă şi să-l dea afară din propria casă pe agresor atunci când domiciliul se transformă în sanctuar al violenţei împotriva femeii. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, se pune problema dacă o lege radicală poate oferi femeilor o siguranţă reală.

Maroc: Niciodată (22 de minute). „Asalturile poliţiei erau nemiloase, iar arestările se operau cu sălbăticie. Ştiam că nimeni nu e în siguranţă.” „Şocuri electrice la laba piciorului, sub unghii – eram la mila lor. Durerea era de nedescris.” Două femei, două deţinute politice. În ultimul timp, numărul de încălcări ale drepturilor omului din Maroc a scăzut. Intervenţiile televizate ale reprezentanţilor unei comisii guvernamentale de reconciliere au şocat întreaga ţară, scoţând la iveală atrocităţile comise timp de 38 de ani, sub regimul Regelui Hassan. Cu ajutorul mărturiilor celor care, în anii `70-`80, au fost ţinuţi în detenţie sub acuzaţii false şi torturaţi, descoperim rolul pe care l-au avut femeile în „epoca de fier”. În acest episod al seriei „Women in the frontline”, prezentat de Annie Lennox, descoperim viaţa uluitoare a celor două supravieţuitoare care au luptat pentru adevăr, justiţie şi independenţă şi care sunt acum, pentru tânăra generaţie, un exemplu de speranţă şi de rezistenţă.

Când şi cum (poate) începe fobia de ace?

“Doamnă, copilul a făcut o criză în cabinet”, îi spune asistenta medicală unei bunici care-şi aşteaptă nepotul în holul unui spital din Bucureşti. Nu trece mult timp şi băiatul, în jur de 4 ani şi haios foc, aleargă spre fotoliu, cerându-şi recompensa: “Abia aştept să mergem să cumpărăm toate punguţele cu bomboane, din alea mici-mici. Pe toate le mănânc, să ştii.” Ochii îi sunt, însă, roşii din cauza lacrimilor vărsate recent.

Fusese la un control ORL şi s-a speriat teribil. Din discuţiile avute cu mama lui, am înţeles că puştiului îi era îngrozitor de frică de ace. O fobie care apare la vârste fragede din cauza incompetenţei unor cadre medicale şi care se rezolvă cu foarte multe eforturi.

N-au trecut decât două zile şi am înţeles exact de unde pornea frica băieţelului. Analizele de sânge pe care trebuia să le efectuez în pregătirea unei intervenţii chirurgicale au dat mari bătăi de cap asistentelor medicale şi unei doctoriţe de la spitalul cu pricina. Patru vene perforate, fără succes. De fiecare dată, vinovatul eram eu sau, mai bine zis, teama mea. “Vă este frica, nu-i aşa? Din cauza asta nu aveţi vene.” Când auzi acelaşi lucru repetat de mai multe persoane, aproape ajungi să crezi că, într-adevăr, tu eşti cel fricos. Un act iresponsabil care poate avea efecte şi asupra unui adult, ce să mai vorbim de copii?!

Nu ştiu dacă există studii care să confirme faptul că venele se ascund sau chiar dispar din cauza vreunei fobii, dar am certitudinea că din cauza slabei pregătiri a cadrelor medicale, mulţi copii rămân cu traume peste care trec cu greu. Şi ei, şi părinţii lor.

Din păcate, vina este aruncată pe pacient, responsabilitatea nefiind niciodată asumată de un cadru medical care fie nu ştie să folosească un model nou de cateter sau de branulă, fie nu are suficientă experienţă în recoltarea probelor.

Problema, în cazul de faţă, este cea a traumei psihice care i-a fost provocată copilului. Fără un sprijin psihologic susţinut, fără terapie de suport pentru familie, copilul va avea întotdeauna o teamă iraţională legată de ace şi, probabil, de medici sau de asistentele medicale. Un efort, şi la nivel mental, dar şi de tip bugetar, care trebuie depus de pacienţi. Oare o mai temeinică pregătire profesională nu ar putea preveni astfel de “accidente"?

Consilierea psihologică schimbă semnificativ şansele de recuperare în cazurile de cancer la sân

Conform unui studiu pe care Institutul Naţional al Cancerului din Statele Unite ale Americii l-a publicat în numărul pe decembrie al revistei Cancer, consilierea psihologică poate îmbunătăţi şansele de supravieţuire a pacienţilor care suferă de cancer la sân.

Sesiunile care s-au concentrat pe restructurarea dispoziţiei, a comportamentelor alterate de starea precară de sănătate şi pe coping au redus aparent stresul, contribuind astfel la prelungirea vieţii pacienţilor.

"Dacă intervenţia psihologică menită a reduce nivelul stresului este una precoce şi eficientă, se pot îmbunătăţi succesiv sănătatea mintală, starea generală de sănătate, comportamentele legate de tratament şi, probabil, rezultatele biologice," spun autorii. "Dacă aceste lucruri se confirmă, există posibilitatea ca rata de supravieţuire a pacienţilor bolnavi de cancer să crească."

Cercetătorii de la Universitatea Publică din Ohio îşi susţin declaraţiile cu rezultatele unui studiu efectuat timp de 11 ani pe mai mult de 200 de femei care, la începutul cercetării, fuseseră diagnosticate cu cancer la sân.

Pacientele, care au fost selectate aleatoriu să participe la intervenţii psihologice de grup, prezentau un risc de reapariţie a cancerului mai mare cu 55% faţă de cele care nu au beneficiat de consiliere. Persoanele care s-au bucurat de consiliere psihologică au fost declarate sănătoase cu şase luni mai devreme decât cele din grupul de control. Totodată, femeile din grupul de intervenţie au prezentat un risc de deces de 44% faţă de femeile din cel de-al doilea grup. În plus, s-a redus riscul general de deces, nu doar cel având drept cauză cancerul.

Intervenţia psihologică poate produce modificări la nivelul sistemului imunitar şi, subsidiar, poate destresa hormonii care altfel ar accelera dezvoltarea cancerului şi chiar a metastazelor, conform unei ipoteze lansate de autorii studiului. Ei recomandă ca persoanele care suferă de cancer să beneficieze şi de şedinţe de psihoterapie, nu doar de tratament medicamentos.

Noua descoperire completează studiile anterioare care arătau că intervenţia psihologică îmbunătăţeşte semnificativ comportamentul, sănătatea şi întăresc imunitatea organismului.

Cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Copilul tău are probleme emoţionale sau de comportament? Ai decis din proprie iniţiativă sau la sugestia medicului să apelezi la un psihoterapeut? Dacă răspunzi afirmativ la cel puţin una dintre cele două întrebări, urmează o a treia: cum să alegi terapeutul potrivit pentru copilul tău?

Fundaţia Nemours îţi oferă câteva sfaturi utile:

• asigură-te că specialistul este avizat să practice psihoterapia. Colegiul Psihologilor din România este singura entitate legală care poate elibera avizele de liberă practică, iar lista completă a psihologilor, pe specializări şi pe trepte de specializare este disponibilă aici.
• înainte de a-ţi face o programare, întreabă care este durata şedinţei şi care este costul acesteia.
• caută un psihoterapeut care să fie apropiat de copii. Pentru ca terapia să dea rezultate, relaţia dintre copil şi psihoterapeut trebuie să fie una relaxată. În plus, copilul tău nu trebuie să se simtă nici speriat, nici respins de psihoterapeut.
• întreabă care sunt "regulile casei": ce se întâmplă dacă anulezi o programare, cu cât timp în avans poţi face acest lucru, cât de disponibil este psihoterapeutul în afara programului stabilit sau în caz de urgenţă.
• caută un psihoterapeut care îi implică şi pe părinţi în planul terapeutic. Când există o problemă, aceasta va fi mai repede rezolvată dacă în terapie işi dau concursul toţi membrii familiei.
  

Lăsaţi copiii să copilărească! E dreptul lor.

Articolul 31, alineatul 1, al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului: "Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală şi artistică."

Treaba copiilor este să copilărească. Ei trebuie să se joace şi să înveţe din joacă. Trebuie să-şi petreacă timpul în compania celor de seama lor, trebuie să aibă o încărcare adecvată vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală. Copiii trebuie încurajaţi, nu demoralizaţi. Nu trebuie certaţi, mai ales dacă nu le-am explicat suficient de bine ce au de făcut. Părinţii trebuie să aibă răbdare, să nu-i forţeze pe copii şi să fie consecvenţi în decizii.

Sunt tot mai mulţi părinţii care încearcă să ofere copiilor lor tot ce le trebuie. Uneori, chiar mai mult decât au copiii nevoie. Este un lucru normal şi, până la un punct, firesc. De la această limită pornesc, însă, problemele copiilor. Ghiozdanul devine prea greu de cărţile şi caietele numeroase şi voluminoase. Programul zilnic este peste măsură de încărcat cu orele de la şcoală şi cu temele. O banală răceală pune o presiune suplimentară asupra normei obişnuite, pentru că micul om trebuie să recupereze ce a pierdut în ziua sau zilele de boală.

Dar efortul lor nu se opreşte aici. Părinţii vor ca micuţii să vorbească limbi străine. Cât mai multe. Doar "învăţarea altor limbi contribuie la o mai bună înţelegere". N-o spun eu, a spus-o Leonard Orban, comisarul european pentru multilingvism. Şi atunci programul săptămânal include, suplimentar, ore de engleză şi/sau de franceză şi/sau germană, spaniolă, italiană etc.

Ment sana in corpore sano. Alt dicton care pare să-i inspire pe părinţi. Deci orelor de sport de la şcoală trebuie să li se adauge un curs de înot, unul de arte marţiale (it's a jungle out there), echitaţie, baschet, fotbal, atletism. Fetiţelor nu le strică un balet sau puţină gimnastică. De (cele mai) multe ori, din păcate, părinţii plătesc un ban in plus pentru ca moştenitorul familiei să ia lecţii fără vreun alt coleg sau prieten prin preajmă. Deci copilul nu interacţionează, aşa cum ar trebui, cu cei de-o seamă, ci cu persoane mult mai în vârstă. In plus, antrenorii sau meditatorii nu au metodă pedagogică flexibilă şi adaptată vârstei.

Nu toţi copiii "protestează". Mulţi nici nu ştiu că au drepturi, iar alţii nu sunt suficient de pregătiţi ca să şi le ceară. Ei încearcă din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor părinţilor. Nu reuşesc întotdeauna, iar istoria este plină de exemple.

Care sunt efectele potenţiale? Oboseala, plisticeala, apatia, surmenajul, stresul, anxietatea, însingurarea, izolarea, excluderea din grupul social, autoînvinuirea, tensiuni în relaţia copil-părinţi. Lucrurile se complică atunci când copilul ajunge la pubertate, când devine adolescent, iar la maturitate, la rândul lui, va cere şi mai mult de la proprii copii.

Şcoala de viaţă

Cine are nevoie de un permis de conducere, trebuie să parcurgă mai întâi şcoala de şoferi. Plăteşte, învaţă, dă un examen şi obţine permisul.

Cine îşi doreşte de o slujbă bine plătită, trebuie să urmeze nişte cursuri. Plăteşte, învaţă, dă un test şi obţine o diplomă de calificare. Pe baza acesteia, depune o aplicaţie, este chemat la interviu şi ocupă postul visat.

Cine îşi doreşte o schimbare în viaţă şi o sănătate mintală mai bună, ar trebui să meargă la psiholog. Să plătească şedinţa, să înveţe ce şi cum să schimbe în gândire şi în comportament şi apoi să-şi continue viaţa fără a privi înapoi cu mânie.

Dacă în primele două cazuri axioma este valabilă, faţă de cel de-al treilea există rezerve. Deşi starea psihică este cea mai importantă.

Tendinţe similare pe continente diferite

Numărul psihiatrilor americani care oferă pacienţilor lor şi şedinţe de psihoterapie este în scădere. Aceasta pentru că numărul psihiatrilor specializaţi în psihoterapie se reduce simţitor şi, în plus, numărul medicamentelor pe care le pot prescrie este tot mai mare.

Conform the Washington Post, psihoterapia a fost o bună perioadă de timp braţul proeminent al psihiatriei, doar că ultimele dovezi indică faptul că acest trend este unul descendent. Pe baza datelor din 1996-2005 furnizate de Serviciul Naţional de Ambulatoriu din Statele Unite ale Americii, rata vizitelor la cabinetul de psihiatrie pentru servicii de psihoterapie a scăzut de la 44,4% (1996-1997) la 28,9% (2004-2005). S-a înregistrat şi un declin al numărului de psihiatri care oferă suport psihoterapeutic (de la 19,1% la 10,8% pentru perioadele amintite mai sus).

Cei care au nevoie de psihoterapie apelează la psihologi, la asistenţii sociali sau la alţi psihoterapeuţi. "Tendinţa este aceea de separare a serviciilor", spune doctorul Ramin Mojbatai, profesor la Facultatea de Sănătate Publică John Hopkins Bloomberg din Baltimore.