Stresul cotidian

Fără să ne dăm seama, stresul cotidian îşi lasă amprenta asupra conduitei profesionale sau familiale. Spaţiul intim nu este o noţiune înţeleasă şi tocmai de aceea nu poate fi nici acceptat, nici respectat. Reacţiile pe care le dezvoltăm atunci când suntem agresaţi de insistenţele şi de nivelul diferit de educaţie al persoanelor cu care intrăm în contact depind de rata permeabilităţii sau a imunităţii la stres.

Călătoria cu mijloacele publice de transport în condiţiile actuale, şofatul în zone aglomerate, zgomotele citadine, instabilitatea existentă în orice societate dezvoltată sunt doar câţiva dintre factorii externi care au impact puternic asupra psihicului uman. Dacă la aceştia adăugăm şi factorii interni - predispoziţia la instabilitate emoţională, nivelul redus al coping-ului sau lipsa capacităţii de adaptare la mediu - atunci avem toate ingredientele necesare dezvoltării unui comportament agresiv şi intolerant.

Refuzul categoric de a discuta cu un specialist nu este deloc întâmplător. Psihologia a fost una dintre ştiinţele puse la zid în societatea comunistă, iar absolvenţii şcolii moderne de psihologie îşi fac loc cu greu în spaţiul profesional. Sănătatea mintală nu este încă percepută ca fiind o componentă a sănătăţii publice, iar efectele pe termen lung nu au fost calculate.

Ca orice alt serviciu, consultaţia psihologică are un cost. Dacă în economiile dezvoltate acesta este suportat de către sistemul public de asigurări de sănătate, în România preţul trebuie suportat de către client. Din păcate... Este unul dintre argumentele invocate de către cei care ar apela la un astfel de serviciu, dar nu o fac.

Matematic vorbind, beneficiile pe termen mediu şi lung pe care le-ar avea o persoană dacă ar apela din timp la o formă de psihoterapie sunt net superioare pierderilor, cel puţin de ordin financiar, suportate de aceasta. Iată un singur exemplu: sunt persoane care au frică de înălţime şi refuză un job bine plătit, care în plus mai oferă şi satisfacţii, doar pentru că locul în care ar urma să-şi desfăşoare activitatea este situat la unul dintre etajele superioare ale unui bloc turn. În plus, nu pot folosi nici liftul pentru că suferă de claustrofobie.

Conform datelor statistice, cele mai mari salarii din România sunt cele din sistemul bancar. Dacă jobul despre care discutăm ar fi într-o bancă, refuzul costă minim câteva sute de euro pe lună sau mii de euro anual. Putem adăuga primele, bonusurile, programele de formare şi perspectiva unei cariere de succes. Un program de psihoterapie cognitiv-comportamentală se parcurge, în funcţie de caz, în aproximativ 15-20 de şedinţe cu o frecvenţă de 1-2 şedinţe săptămânal. La finalul acestuia, clientul este capabil să-şi gestioneze fobiile şi stările anxioase, gândurile negative (cogniţiile) şi poate avea o activitate profesională perfect normală. Fără un astfel de plan terapeutic, persoana în cauză nu numai că poate pierde tot ce am enumerat mai sus ca beneficii, dar îşi amplifică stările dezadaptative.

Aritmetica a fost şi este un instrument obiectiv de măsurare a eficienţei. Ea este la îndemâna oricui şi poate fi utilizată în luarea unei decizii.

Sârguinţa e muma norocului

Ieri după-amiază m-am uitat la meciul dintre echipele feminine de handbal Oltchim Râmnicu Vâlcea şi Viborog. Am fost curios să văd care este legătura dintre seria de superstiţii (prezenţa în sală a Gabrielei Szabo, drumul parcurs cu acelaşi avion cu care a zburat şi Unirea Urziceni spre meciul din ligă etc) şi scorul final.

Este uimitor cum la acest nivel - vorbim totuşi de finala Ligii Campionilor - lumea încă mai crede în superstiţii. Şi nu vorbesc de o persoană sau două, ci de o colectivitate formată din jucătoare şi din aparatul tehnic (antrenori, medici etc).

Suntem în anul 2010, avem mijloace ştiinţifice şi metode de intervenţie care să pregătească psihic un meci de o asemenea importanţă. Iar noi încă mai credem în superstiţii, vrăjitoare, descântece...

Handbalistele de la Oltchim au pierdut cu 21 la 28. Aştept acum să văd la ce alte surse de noroc mai apelează echipa pentru meciul de săptămâna viitoare din Bucureşti.

Azi am fost pacient

Astăzi am încercat să intru în pielea unei persoane interesate să urmeze un program psihoterapeutic. Scenariul de la care am pornit a fost următorul: criza asta economică ne stresează pe toţi, relaţiile de familie încep să se erodeze, stresul cotidian atinge cote aproape insuportabile, iar eu, om aşezat şi conştient de problemele pe care le am, doresc să mi le rezolv pe termen lung. În plus, am alături de mine o persoană dispusă să facă acelaşi efort astfel încât relaţia noastră să rămână funcţională.

Primul pas a vizat informarea. Am intrat mai întâi pe site-ul Colegiului Psihologilor din România ca să descopăr câte ceva despre psihologi şi psihoterapie sau consiliere psihologică.

Am început apoi să caut locuri, date de contact, să citesc informaţiile existente pe site-urile clinicilor, după care am pus mâna pe telefon.

Am început cu clinica Sanador. Conform datelor de pe site, preţurile sunt de 75 lei (consiliere psihologică adult) sau 90 lei (copil), iar şedinţa de psihoterapie costă 80 de lei (individual) sau 100 lei (de cuplu). Înainte de a începe consilierea sau psihoterapia, este nevoie de un psihodiagnostic (100 lei - 40 de minute). Iniţial, doamna de la recepţie nu a reuşit să-mi spună exact cât durează şedinţa de psihoterapie ("depinde de medic"), dar după insistenţe am aflat că aceasta ţine 20 de minute. În opinia aceleiaşi doamne, nu există nicio diferenţă între consilierea psihologică şi psihoterapie, deşi inclusiv preţurile diferite afişate pe site o contrazic.

Am sunat apoi la MindCare, clinică specializată în servicii de psihiatrie şi psihoterapie. Primul aspect care mi-a atras atenţia a fost faptul, confirmat de altfel şi de recepţie, că nu există nimeni specializat în psihoterapia cognitiv-comportamentală. Majoritatea specialiştilor sunt psihanalişti. Preţurile sunt: 130 lei (45-50 de minute) pentru terapia individuală şi 220 lei (90 minute) pentru cea de cuplu. Informaţiile au fost complete, pertinente, oferite cu profesionalism.

Al treilea apel a fost la MedLife. După acesta am oprit jocul pentru că răspunsurile m-au surprins de-a dreptul. De la recepţionera de serviciu am aflat că psihoterapeutul poate practica toate formele de psihoterapie ("logic, nu?"), că prima consultaţie costă 100 de lei (30 de minute) şi nu contează dacă am nimerit sau nu la psihoterapeutul potrivit (tot logica e vinovată). Medicul (?) îmi stabileşte apoi orarul noilor consultaţii, iar acestea m-ar costa 125 lei (individual) sau 160 lei (cuplu). Există şi consultaţii la domiciliu (360 lei), dar durata acestora este necunoscută.

Recomand din nou persoanelor interesate să apeleze la serviciile de sănătate mintală să se informeze. În primul rând, consilierea psihologică şi psihoterapia nu sunt acelaşi lucru, iar diferenţa este clar precizată în Procedurile de atestare, acreditare şi certificare elaborate de Colegiul Psihologilor din România.

Apoi, încercaţi să aflaţi mai multe despre formele de psihoterapie şi alegeţi tipul care vi se potriveşte în funcţie de problema pe care o aveţi. De asemenea, asiguraţi-vă că specialistul la care apelaţi are avizul (valid!) de liberă practică eliberat de Colegiul Psihologilor în specialitatea respectivă (psihologie clinică şi/sau psihoterapie).

Nu în ultimul rând, odată ce sunaţi pentru programare, solicitaţi informaţii despre durata şedinţei, despre instrumentele folosite în evaluare (acestea trebuie să fie licenţiate şi avizate de Colegiul Psihologilor, iar psihologul trebuie să fie autorizat să le utilizeze) sau orice alte aspecte pe care le doriţi clarificate. Nicio întrebare nu este greşită, niciun răspuns nu trebuie să fie evaziv. Drepturile pacientului sunt reglementate.

Când şi cum (poate) începe fobia de ace?

“Doamnă, copilul a făcut o criză în cabinet”, îi spune asistenta medicală unei bunici care-şi aşteaptă nepotul în holul unui spital din Bucureşti. Nu trece mult timp şi băiatul, în jur de 4 ani şi haios foc, aleargă spre fotoliu, cerându-şi recompensa: “Abia aştept să mergem să cumpărăm toate punguţele cu bomboane, din alea mici-mici. Pe toate le mănânc, să ştii.” Ochii îi sunt, însă, roşii din cauza lacrimilor vărsate recent.

Fusese la un control ORL şi s-a speriat teribil. Din discuţiile avute cu mama lui, am înţeles că puştiului îi era îngrozitor de frică de ace. O fobie care apare la vârste fragede din cauza incompetenţei unor cadre medicale şi care se rezolvă cu foarte multe eforturi.

N-au trecut decât două zile şi am înţeles exact de unde pornea frica băieţelului. Analizele de sânge pe care trebuia să le efectuez în pregătirea unei intervenţii chirurgicale au dat mari bătăi de cap asistentelor medicale şi unei doctoriţe de la spitalul cu pricina. Patru vene perforate, fără succes. De fiecare dată, vinovatul eram eu sau, mai bine zis, teama mea. “Vă este frica, nu-i aşa? Din cauza asta nu aveţi vene.” Când auzi acelaşi lucru repetat de mai multe persoane, aproape ajungi să crezi că, într-adevăr, tu eşti cel fricos. Un act iresponsabil care poate avea efecte şi asupra unui adult, ce să mai vorbim de copii?!

Nu ştiu dacă există studii care să confirme faptul că venele se ascund sau chiar dispar din cauza vreunei fobii, dar am certitudinea că din cauza slabei pregătiri a cadrelor medicale, mulţi copii rămân cu traume peste care trec cu greu. Şi ei, şi părinţii lor.

Din păcate, vina este aruncată pe pacient, responsabilitatea nefiind niciodată asumată de un cadru medical care fie nu ştie să folosească un model nou de cateter sau de branulă, fie nu are suficientă experienţă în recoltarea probelor.

Problema, în cazul de faţă, este cea a traumei psihice care i-a fost provocată copilului. Fără un sprijin psihologic susţinut, fără terapie de suport pentru familie, copilul va avea întotdeauna o teamă iraţională legată de ace şi, probabil, de medici sau de asistentele medicale. Un efort, şi la nivel mental, dar şi de tip bugetar, care trebuie depus de pacienţi. Oare o mai temeinică pregătire profesională nu ar putea preveni astfel de “accidente"?

Şcoala de viaţă

Cine are nevoie de un permis de conducere, trebuie să parcurgă mai întâi şcoala de şoferi. Plăteşte, învaţă, dă un examen şi obţine permisul.

Cine îşi doreşte de o slujbă bine plătită, trebuie să urmeze nişte cursuri. Plăteşte, învaţă, dă un test şi obţine o diplomă de calificare. Pe baza acesteia, depune o aplicaţie, este chemat la interviu şi ocupă postul visat.

Cine îşi doreşte o schimbare în viaţă şi o sănătate mintală mai bună, ar trebui să meargă la psiholog. Să plătească şedinţa, să înveţe ce şi cum să schimbe în gândire şi în comportament şi apoi să-şi continue viaţa fără a privi înapoi cu mânie.

Dacă în primele două cazuri axioma este valabilă, faţă de cel de-al treilea există rezerve. Deşi starea psihică este cea mai importantă.

Prevenirea suicidului nu este costisitoare

Marea majoritate a deceselor având drept cauză suicidul (85%) se înregistrează în ţările cu venituri mici şi mijlocii. Dacă în statele industrializate se "investeşte" masiv în psihoterapie, ţările sărace nu oferă astfel de servicii celor care au supravieţuit tentativelor de sinucidere.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a dat publicităţii la începutul acestei luni noi date conform cărora chiar şi ţările sărace şi-ar putea îmbunătăţi latura preventivă a tentativelor de suicid. Prin intermediul şedinţelor (sesiunilor) de informare sau păstrând permanent contactul, fie şi telefonic, cu persoanele care prezintă acest risc, s-ar putea reduce semnificativ numărul unor astfel de decese.

"Cei care încearcă să-şi ia viata ajung la un moment dat în camera de gardă a unui spital. Totuşi, dacă nu prezintă complicaţii, pacienţii sunt trimişi acasă fără a le fi tratate rănile psihice şi fără a fi măcar trimişi la un psihoterapeut sau psihiatru", spune Fleischmann, autorul studiului. "Dacă pacientul ar fi informat şi ar fi urmărit în timp, s-ar putea preveni noile tentative şi chiar salva vieţi", continuă el.

Studiul, care a fost efectuat în Brazilia, China, India, Iran şi Sri Lanka din ianuarie 2002 până în octombrie 2005, este disponibil aici.

Observaţie personală: România nu mai este considerată ţară cu venituri modeste, iar ştirile referitoare la tentativele de suicid în rândul tinerilor nu sunt deloc optimiste. Un exemplu relevant este cel de aici. Încercarea Autorităţii de Reglementare în Comunicaţii (ANRCTI) de a pune la dispoziţia celor interesaţi un număr special (116123) pentru "a oferi sprijin emoţional celor care suferă de singurătate sau care se gândesc la suicid" este salutară, dar anevoioasă. Până la rezolvarea aspectelor birocratice, în grija cui se află aceşti oameni?!

Stresul financiar

Puţini sunt cei care nu au auzit încă de criza imobiliară din Statele Unite ale Americii şi de efectele sale asupra pieţelor similare din Europa. Unda de şoc a atins pe rând Marea Britanie, Spania şi alte state europene, urmând ca în următoarele luni să ajungă şi în Europa de Răsărit, inclusiv în România.

Din punct de vedere psihologic, însă, impactul a fost resimţit imediat, motivaţia fiind una pur financiară. Milioane de persoane resimt povara îndatorării, contul de credit sporindu-şi valoarea de la o zi la alta. "Când oamenii au de acoperit munţi de datorii, şansele de apariţie a problemelor de sănătate sunt din ce în ce mai mari. Aceasta înseamnă ulcer, depresie severă sau atacuri de panică", se arată într-un sondaj efectuat de Associated Press-AOL Health.

"Chiar dacă mulţi dintre cei afectaţi par să se descurce şi să-şi administreze bine datoriile, undeva între 10 şi 16 milioane de americani suferă teribil, ceea ce are un impact negativ acut asupra stării lor de sănătate", a afirmat Paul J. Lavrakas, psiholog cercetător şi consultant al AP. "Nivelul stresului acestor persoane este cu mult peste limită şi, din această cauză, au dezvoltat cel puţin trei afecţiuni produse de stres", a continuat el.

Cu un mediu economic deloc facil şi cu un cost al vieţii în continuă creştere, indicele de stres calculat de AP-AOL este cu 14% mai mare decât în anul 2004. Sondajul relevă faptul că cei care suferă de stres financiar au raportat şi următoarele probleme de sănătate:

• 27% - ulcer sau probleme ale tractului digestiv (faţă de 8% în cazul celor expuşi unui nivel scăzut de stres financiar)
• 44% - migrene sau alte dureri de cap (faţă de 15%)
• 29% - anxietate severă (4%)
• 23% - depresie severă (4%)
• 6% - afecţiuni cardiace (3%)
• 51% - dureri musculare, inclusiv dureri acute în zona lombară (31%)

Articolul complet este disponibil aici.

Cât ne costă sănătatea mintală?

Conform unui studiu publicat în numărul din mai 2008 al Jurnalului American de Psihiatrie (nr 5, vol. 165), afecţiunile mentale severe îi costă anual pe americani 193 de miliarde de dolari. Suma nu reprezintă banii cheltuiţi pe tratament, ci pierderile înregistrate de pacienţi din cauza afecţiunilor de care suferă.

Până când se vor efectua şi în România studii referitoare la pierderile înregistrate de persoanele care suferă de tulburări obsesiv-compulsive, de atacuri de panică sau de depresie, iată mai jos câteva cifre care vorbesc de la sine:

# media câştigurilor anuale, în anul 2003, a persoanelor sănătoase a fost de 38,851 dolari, faţă de 22,545 dolari cât au reprezentat veniturile repondenţilor are au recunoscut că suferă de tulburări psihice severe (reprezentând o pierdere de aproximativ 42%);
# pentru acelaşi an, veniturile bărbaţilor cu o sănătate psihică bună au fost de 54,505 dolari, faţă de 28,070 dolari cât au căştigat bărbaţii care au reclamat tulburări de aceeaşi natură (piederea fiind egală cu 48,5%);
# în cazul femeilor, cifrele sunt de 28,026 dolari faţă de 18,700 dolari anual (veniturile fiind, în acest caz, cu 33,3% mai mici).

Furia, instinct de supravieţuire

Claxoane, fluierături, înjurături, ţipete, ceartă, scandal, încăierare, bătaie, lovire, ucidere – toate aceste cuvinte definesc într-un fel sau altul furia. O trăire, un sentiment sau o emoţie se poate transforma într-o secundă în furie – un sentiment cât de poate de normal – consecinţele fiind problemele la locul de muncă, în viaţa privată şi înrăutăţirea radicală a calităţii vieţii.

Asociaţia Americană a Psihologilor a elaborat o broşură care vine în sprijinul celor care vor să-şi înţeleagă şi să-şi controleze furia. Iată câteva dintre explicaţiile şi sfaturile oferite:

Charles Speilberger, psiholog specializat în studiul furiei, o defineşte ca fiind „starea care variază în intensitate de la iritare medie la ieşiri necontrolate şi chiar ură”. Ca orice altă emoţie, ea este însoţită de modificări de ordin psihologic şi biologic: atunci când se enervează, o persoană va avea un ritm cardiac mai accelerat, presiunea arterială va creşte, la fel cum se va întâmpla şi cu nivelul hormonilor, al adrenalinei şi al noradrenalinei.

Factorii care provoacă furia pot fi de ordin intern şi extern. O persoană (coleg de muncă sau şef), un eveniment (aglomeraţia din trafic, pierderea trenului sau a avionului) sau grija excesivă purtată unei persoane dragi (rudă sau prieten), inclusiv rememorarea unei traume, pot perturba ritmul normal de funcţionare şi pot provoca accese de furie.

Cel mai instinctiv mod de a ne exprima furia este agresivitatea. Furia este un răspuns adaptativ la ameninţare, ea inspirând manifestări ale puterii (în sensul agresiv al cuvântului) care ne permit să ne controlăm adversarul şi să ne apărăm atunci când suntem atacaţi. Normele sociale, legale şi chiar bunul simţ nu ne permit să ne manifestăm fizic împotriva celor care ne enervează şi de aceea avem nevoie, la nivel conştient şi inconştient, de metode şi de procese care să ne ajute să combatem sau să ne reprimăm sentimentele de furie.

Principalele trei abordări sunt: exprimarea, suprimarea şi calmarea. Exprimarea asertivă (şi nu agresivă) a furiei este cea mai sănătoasă metodă de manifestare. Procedând astfel, veţi învăţa cum să vă clarificaţi poziţia faţă de un subiect, nevoile pe care le aveţi, modul în care vă puteţi îndeplini obiectivele fără a-i jigni sau răni pe cei din jur. Asertivitatea înseamnă respect faţă de sine şi faţă de cei din jur.

Furia poate fi suprimată, transformată şi apoi redirecţionată, proces ce poate fi parcurs dacă vă delimitaţi de propriile sentimente, renunţaţi a vă mai gândi la cauza ce le-a produs şi începeţi să vă concentraţi asupra unui comportament constructiv. Pericolul acestei metode constă în faptul că, nefiind pregătiţi să vă descărcaţi astfel, o să vă consumaţi în interior, ceea ce vă poate afecta sănătatea (hipertensiune arterială sau depresie). Acumularea furiei poate amplifica problemele, ajungându-se chiar la exprimarea patologică a furiei prin dezvoltarea comportamentului de tip pasiv-agresiv sau a unui tip de personalitate cinică şi ostilă. Persoanele care jignesc permanent în stânga şi-n dreapta, care critică tot şi pe toată lumea şi care fac comentarii cinice nu au învăţat cum să-şi exprime furia în mod constructiv. Nu surprinde pe nimeni faptul că aceste persoane nu se înţeleg cu prea multă lume.

Nu în ultimul rând, furia trebuie calmată din interior. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă reprimaţi ieşirile, ci trebuie să controlaţi răspunsurile interioare, parcurgând o serie de paşi pentru a vă reduce ritmul cardiac, pentru a vă calma şi pentru a pune sentimentele pe plan secundar.

„Când niciuna dintre aceste tehnici nu funcţionează, cineva, undeva, sigur va avea de suferit”, concluzioneaza Spielberger.

Articolul complet aici.