Ultimele două zile m-au pus în faţa unor experienţe mai speciale. Nu le-aş spune inedite, ci doar privite din alt unghi, din altă poziţie, din altă perspectivă.
Prima dintre ele a fost vizita la Penitenciarul Rahova, despre care scrisesem deja. Nu sunt puţini cei care se vor mira auzind că acest moment mi-a stârnit nostalgia, având în vedere că am lucrat o perioadă gard în gard cu Penitenciarul Rahova, în cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Poliţiei. Acum "am sărit gardul", dacă mă pot exprima astfel, şi am trecut dincolo de nişte porţi închise celor care nu sunt angajaţi ai acestei instituţii şi celor care îşi asumă răspunderea vieţii încărcate de problemele zilnice.
Motivul vizitei a fost legat de Festivalul One World Romania şi de proiecţia unuia dintre cele 35 de filme documentare înscrise în festival. Rene, căci aşa se intulează filmul, şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în celulă. Momentele sale de libertate sunt pasagere şi se termină, mai devreme sau mai târziu, în acelaşi loc: la închisoare. Vizionarea filmului, la care au participat şi aproape 50 de deţinuţi, a fost urmată de o discuţie cu toţi cei prezenţi. O ocazie rară pentru orice om liber să afle cum gândeşte un semen care a ajuns după gratii şi ce aşteptări au deţinuţii de la stat sau de la societate.
Una dintre temele discuţiei a gravitat în jurul alegerilor pe care le facem în viaţă, cu tot ceea ce implică ele. Dacă ar fi să luăm aceeaşi situaţie în care să punem chiar şi zece persoane, fiecare va lua altă decizie: în funcţie de educaţie, de vârstă, de sex, de experienţa de viaţă, de religie, de influenţa anturajului sau de presiunea socială. Ce îi determină pe unii să comită infracţiuni? Cât de greu este să faci alegerea potrivită şi, mai ales, cât de pregătiţi suntem să trăim împăcaţi cu decizia pe care am luat-o, să ne acceptăm statutul de om liber sau de rezident al unei închisori?
Mulţi dintre deţinuţi sunt de părere că statul nu face nimic pentru ei, că societate îi uită sau îi marginalizează. Alţii se plâng de faptul că, după executarea pedepsei, sunt consideraţi în continuare infractori şi nu îşi pot găsi un loc de muncă. Sunt şi situaţii în care un deţinut este mulţumit cu ceea ce primeşte acolo, după gratii, mâncarea, acoperişul de deasupra capului, serviciile medicale însumând mult peste ceea ce şi-ar permite ca om liber.
Şi atunci, ce alegem? Iar după ce am ales, suntem împăcaţi cu alegerea făcută?
A doua experienţă a fost una teatrală. Piesa de teatru la care am fost aseară se numeşte Cum m-am lăsat, este scrisă de Hannes Stein şi este interpretată de Anca Sigartău şi 1Q-Sapro. Dialogul dintre cele două personaje vizează gândirea şi, iarăşi, deciziile sau alegerile pe care le facem. Gânditul, se spune în piesă, este periculos, "gândirea fiind un dialog continuu şi tăcut cu sine". Având în vedere că cel mai mare duşman al omului este omul însuşi, cele mai bune măsuri pe care le poate lua acesta împotriva gânditului sunt vorbitul (cu mâinile la urechi, pentru a nu asculta şi pentru a nu auzi ce spun alţii), băutura sau drogurile.
"Avantajul enorm al alcoolului este că există la îndemână aproape peste tot în lume. Un alt avantaj este acela că organismul omenesc absoarbe alcoolul ca un burete. Aproape nu există alt produs chimic care să fie tolerat în organism într-o concentraţie de până la 5 la mie în sânge." "În cazul unui consum constant de alcool, părţi ale creierului suferă leziuni, iar masa cenuşie scârboasă din capul dvs se descompune văzând cu ochii. Aveţi şanse mari la o psihoză alcoolică de lungă durată, ..., vă pierdeţi memoria recentă. Firesc, printre toate acestea chiar nu vă mai rămâne suficient timp pentru gândire."
Şi dacă efectul dorit nu este obţinut, atunci mai aveţi dreptul la extra-opţiuni: canabis, ecstasy, cocaină, LSD... După care puteţi urma exemplul strălucit al extremiştilor spanioli, strigând: Viva la muerte! "Oricum este totuna prin ce mijloc veţi ajunge la capătul drumului."
Ce alegeţi? De ce? Sunteţi împăcaţi cu alegerea făcută?
