sâmbătă, 23 februarie 2008

Viaţa de după pierderea vieţii

Cred că suntem cu toţii de acord că nu există tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Şi atunci, de ce ne este atât de greu să acceptăm moartea, să recunoaştem că este lucrul cel mai natural şi că oricât ne este de greu, viaţa noatră trebuie să meargă mai departe?
Durerea provocată de decesul unei persoane dragi sau apropiate nu este o simplă emoţie, ci o reacţia psihologică normală, un proces îndelungat de detaşare de experienţele comune. Pe toată durata unei relaţii acumulăm informaţii şi sentimente ce definesc legătura cu acea persoană şi tocmai de aceea pierderea bruscă a unui partener sau a unui colaborator ne obligă să ne redefinim. Lucru nu tocmai uşor. 

Omul trebuie să accepte că există un început şi un sfârşit. Suntem profund materialişti pentru că ne raportăm la lume şi noi înşine suntem materie, una care-şi schimbă în timp proprietăţile. Teama de moarte porneşte de la lipsa de certitudini şi oricât am căuta şi cerceta, acel tărâm rămâne unul închis, limitat de propria capacitate de interpretare, înţelegere şi acceptare a fenomenului.

Poate fi durerea produsă de pierderea cuiva drag o problemă? Da, iar aceasta este anunţată de câţiva factori: pierderea interesului în activităţile sociale, inclusiv în muncă; ostilitate la adresa unor persoane din anturaj; judecată iraţională, mai ales de ordin financiar; simptome de agitaţie depresivă (comportament hiperactiv, combinat cu o tristeţe profundă) şi autoînvinovăţire; rememorarea unor amintiri legate de persoana dispărută, uneori pentru o lungă perioadă de timp; dificultăţi în acceptarea faptului că fiinţa dragă a dispărut complet din viaţa noastră; comportament de evitare a locurilor sau a celor care au avut vreo legătură cu persoana dispărută (casa bătrânească în care au murit bunicii sau cunoştinţele comune); inducerea unor simptome fizice similare afecţiunii de care-a suferit persoana decedată; inducerea unor simptome psihosomatice, cum ar fi durerile de cap, de stomac sau alte tipuri de durere care nu au nicio legătură cu o boală sau alta.

În psihoterapia cognitiv-comportamentală există o serie de tehnici şi metode menite să ajute supravieţuitorii să-şi înfrângă teama sau anxietatea, aceştia fiind încurajaţi să-şi exprime emoţiile indiferent de natura acestora (ură, dragoste). Tehnica scrisorilor implică aşternerea pe hârtie a lucrurilor ce trebuiau spuse dar, dintr-un motiv sau altul, au rămas nerostite. În metoda scaunului gol, scrisoarea este citită în faţa unui scaun pe care ar fi putut sta defunctul. Procesul de vindecare a suferinţei trebuie supravegheat îndeaproape de psihoterapeut pentru a se evita extremele şi a se previni derapajele emoţionale şi comportamentale.

2 comentarii:

Andreea Nastase spunea...

Buna seara,

Am citit cu interes articolul dumneavoastra si m-am bucurat ca am regasit in acesta o explicatie a ceea ce traiesc deja de 6 ani.Am pierdut o persoana foarte draga,pe tata,iar acest eveniment mi-a transformat,probabil involuntar,intreaga existenta.
Am folosit,fara sa stiu ca exista chiar ca metoda terapeutica,metoda scrisorilor catre defunct,respectiv tatal meu,fapt care m-a ajutat intr o oarecare masura sa transmit ceea ce nu reusisem sa fac cat inca era in viata.
Voi urmari si de acum articolele dumeavoastra si sper ca voi reusi prin informatiile si sfaturile acumulate sa trec peste aceasta etapa.

Ticu Florin Claudiu spunea...

Buna seara,Ma numesc Ticu Florin Claudiu am 22 de ani locuiesc in bacau si sufar de fobii frica de lucruri si de stari emotionale in societate nu pot sa vorbesc am emotii pe plan serios cateodata si exagerat. Cum pot sa depasesc aceste stari sa le uit. Cand vorbesc cu cineva la telefon necunoscut mi se intampla in sufletul meu o stare de emotie ,nu am incredere in mine si cand vorbesc nu respir si inspir. Si la servii ma simt asa. Dar acasa la prieteni sunt normal. Imi doresc sa fiu normal si sanatos. Si alta problema de sanatate am nervii in familie nu imi place de altul ce face cum se comporta,cum pot sa tratez pe ceilalti sa nu-i mai judec ca doar ei m-au crescut. Si inca o emotivitate la problema numele meu ma pierd sa-mi zic numele ,dar daca stau sa ma concentrez cand vorbesc si sa gandesc nu.Nici la scoala nu ma inteleg cu colegii vorbesc urat tipa nu stiu nimic,ei vin asa nu mai sa treaca clasa,dar cine a scris o carte habar nu au de cultura generala dar prostii. Sunt si oamenii care te poti intelege destepti la facultate ,am cunoscut tineri inteligenti. Eu continui liceul seral. Si nu imi place de mama mea o judec,ce pot sa fac sa o respect si sa iubesc ,ma port urat cu familia,iar tatal meu nu-l intereseaza de mine. Va multumesc. Nu am cont pe site dumneavoastra,cum as putea sa-l creez? Va multumesc inca odata.