Lăsaţi copiii să copilărească! E dreptul lor.

Articolul 31, alineatul 1, al Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului: "Statele părţi recunosc copilului dreptul la odihnă şi la vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative proprii vârstei sale, de a participa liber la viaţa culturală şi artistică."

Treaba copiilor este să copilărească. Ei trebuie să se joace şi să înveţe din joacă. Trebuie să-şi petreacă timpul în compania celor de seama lor, trebuie să aibă o încărcare adecvată vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală. Copiii trebuie încurajaţi, nu demoralizaţi. Nu trebuie certaţi, mai ales dacă nu le-am explicat suficient de bine ce au de făcut. Părinţii trebuie să aibă răbdare, să nu-i forţeze pe copii şi să fie consecvenţi în decizii.

Sunt tot mai mulţi părinţii care încearcă să ofere copiilor lor tot ce le trebuie. Uneori, chiar mai mult decât au copiii nevoie. Este un lucru normal şi, până la un punct, firesc. De la această limită pornesc, însă, problemele copiilor. Ghiozdanul devine prea greu de cărţile şi caietele numeroase şi voluminoase. Programul zilnic este peste măsură de încărcat cu orele de la şcoală şi cu temele. O banală răceală pune o presiune suplimentară asupra normei obişnuite, pentru că micul om trebuie să recupereze ce a pierdut în ziua sau zilele de boală.

Dar efortul lor nu se opreşte aici. Părinţii vor ca micuţii să vorbească limbi străine. Cât mai multe. Doar "învăţarea altor limbi contribuie la o mai bună înţelegere". N-o spun eu, a spus-o Leonard Orban, comisarul european pentru multilingvism. Şi atunci programul săptămânal include, suplimentar, ore de engleză şi/sau de franceză şi/sau germană, spaniolă, italiană etc.

Ment sana in corpore sano. Alt dicton care pare să-i inspire pe părinţi. Deci orelor de sport de la şcoală trebuie să li se adauge un curs de înot, unul de arte marţiale (it's a jungle out there), echitaţie, baschet, fotbal, atletism. Fetiţelor nu le strică un balet sau puţină gimnastică. De (cele mai) multe ori, din păcate, părinţii plătesc un ban in plus pentru ca moştenitorul familiei să ia lecţii fără vreun alt coleg sau prieten prin preajmă. Deci copilul nu interacţionează, aşa cum ar trebui, cu cei de-o seamă, ci cu persoane mult mai în vârstă. In plus, antrenorii sau meditatorii nu au metodă pedagogică flexibilă şi adaptată vârstei.

Nu toţi copiii "protestează". Mulţi nici nu ştiu că au drepturi, iar alţii nu sunt suficient de pregătiţi ca să şi le ceară. Ei încearcă din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor părinţilor. Nu reuşesc întotdeauna, iar istoria este plină de exemple.

Care sunt efectele potenţiale? Oboseala, plisticeala, apatia, surmenajul, stresul, anxietatea, însingurarea, izolarea, excluderea din grupul social, autoînvinuirea, tensiuni în relaţia copil-părinţi. Lucrurile se complică atunci când copilul ajunge la pubertate, când devine adolescent, iar la maturitate, la rândul lui, va cere şi mai mult de la proprii copii.