”Prin depresie nu trebuie să treci singur”

Încep astăzi seria de guest post-uri ale unor pacienți de care m-am ocupat în ultima perioadă. Oricât de bine aș descrie-o eu ca specialist, experiența trăită de o persoană și mărturisită deschis este mult mai relevantă.

Nu am ales întâmplător subiectul de început: depresia. Numărul românilor care trec prin depresie este îngrijorător de mare și, chiar dacă există explicații, adesea ele nu folosesc decât celor care întocmesc statistici. Familiile celor care s-au sinucis sau ale celor care au trecut printr-o tentativă de suicid nu sunt interesate de cifre.

Vă invit, așadar, să intrați într-o realitate palpabilă, deși uneori invizibilă. Vă aștept comentariile sau întrebările și contez pe intervenția autorilor, deși numele cu care semnează sunt fictive.

Toată lumea mă felicită și-mi spune ce bine arăt și cât de mult am slăbit. Evident, apar întrebările legate de cura de slăbire, dietă, factorul magic. Abia acum pot să recunosc: am trecut printr-o depresie cumplită. Nu cred că sunt mulți cei care vor să beneficieze de rețeta fermecată, după cum nu cred că sunt mulți cei care trec printr-o astfel de experiență și sunt dispuși să admită: da, este vorba de depresie. Arăt bine pe dinafară, dar sufletul meu este ca un burete stors.

Abia acum am aflat că unul dintre semnele vizibile ale depresie este scăderea bruscă în greutate în condițiile în care toate analizele sunt perfecte. Cu asemenea rezultate, cum să accept că am o problemă? Această întrebare, mai precis negarea existenței unei probleme este, iarăși, un semn al depresiei. M-am îngropat în muncă, eram ca un robot, dar nu simțeam nicio satisfacție a rezultatelor obținute, foarte bune de altfel. Cu alte cuvinte, un alt indiciu care indica instalarea depresiei.

Anul trecut, mama mea a avut o tentativă de suicid. Trecuse și ea, la rândul ei, printr-o depresie. O mascase - așa cum am făcut și eu. Asta pentru că de fiecare dată când încerca să vorbească despre supărările ei schimbam subiectul - atitudine de care m-am ”bucurat” și eu. Ea nu a apelat la un specialist - e rușinos să faci așa ceva, crede lumea. Eu am făcut-o, ceea ce m-a menținut pe linia de plutire. De la specialist am aflat și tot ceea ce am scris în paragraful anterior.

Tot de la specialist am mai aflat un lucru: prin depresie nu trebuie să treci singur. Iar când spun ”singur” nu mă refer neapărat la familie sau la prieteni, care au și ei rolul lor, ci la un profesionist, la un psihoterapeut sau la un psihiatru. Depresia nu e nebunie: nu simți că-ți pierzi mințile, poți funcționa la serviciu relativ bine, nu ai o stare permanentă de iritare, nu te cerți cu cei din jur. Dimpotrivă, prima tentativă e cea de fugă, de izolare, de retragere. 

Eu nu am apelat la psihiatru: nu am vrut să iau pastile pentru că știam că ele mă tâmpesc, dar nu-mi rezolvă problema. Ca depresiv, simți nevoia să împarți necazul cu cineva, să vorbești, iar cel mai potrivit om - în cazul meu, firește - a fost psihologul. 

Mai am și acum zile în care-mi vine să mă ascund de oameni, am seri în care plâng în zeci de batiste, dar știu că în orice moment pot vorbi cu cineva, chiar dacă familia sau prietenii mei nu au timp sau chef de bocetele sau de scâncetele mele depresive. Vindecarea? A început cu recunoașterea. Ca să poată fi rezolvata, o problemă trebuie mai întâi acceptată. 

Prof. Mihaela Miroiu a numit-o ”urâta”. A fost diplomată: depresia e hidoasă. De altfel, o poți numi cum vrei pentru că, la un moment dat în viață, tot te întâlnești cu ea. Important este s-o recunoști. Este primul pas spre propria vindecare.

Teodora, București