Expunerea in vivo în cazul atacului de panică

Una dintre tehnicile pe care le practic în cazul pacienţilor mei care suferă de atacuri de panică este expunerea in vivo. Este mult mai uşor pentru cei care acuză asemenea tulburări să-şi dezvolte mecanismele de adaptare pe termen lung şi să-şi împărtăşească sentimentele, să discute cu psihoterapeutul lor ce simt, de ce simt şi mai ales cum pot depăşi momentele atât de neplăcute pentru ei.

Să luăm, de exemplu, cazul unui şofer care nu poate urca o pantă mai abruptă din cauza fricii că va avea un atac de panică şi că, din această cauză, va provoca un incident rutier. Teama este atât de pronunţată încât se caută rute alternative care, cel puţin în cazul capitalei, înseamnă ore în plus de petrecut în trafic, stare accentuată de nervozitate, zgomot - pe scurt, stres suplimentar.

Pacienţii mei ştiu că, la sfârşit de săptămână, putem parcurge împreună una sau mai multe rute dintre cele obişnuite pentru ei. Această abordare îi ajută să deprindă exerciţiile şi tehnicile pe care le pot practica atunci când sunt singuri în trafic, în timp ei reuşind să se descurce în condiţii similare fără a mai apela la un ajutor specializat. Pe de altă parte, în timpul unei astfel de sesiuni îşi pot descrie stările prin care trec, astfel încât să găsim împreună soluţiile de care au nevoie şi care le pot fi la îndemână oricând în situaţii asemănătoare.

Am ales, pentru acest post, Bucureştiul, însă panta este o problemă majoră pentru cei care doresc să-şi petreacă un sfârşit de săptămână sau un concediu la munte. Sunt persoane care evită să se deplaseze pe drumurile montane tocmai din teama de a se pune într-o situaţie inconfortabilă, chiar jenantă, în faţa partenerilor de afaceri sau a prietenilor. Prin expunerea in vivo, toţi cei care doresc acest lucru pot dobândi cunoştinţele necesare şi îşi pot îmbunătăţi capacitatea de a-şi gestiona teama şi de a petrece momente plăcute în aer liber, în linişte, departe de tumultoasa capitală în care se vor întoarce de fiecare dată.

Informaţii generale despre terapia cognitiv-comportamentală

Descriere generală

Terapia cognitiv-comportamentală are o durată relativ scurtă şi este orientată spre rezolvarea unei game largi de probleme de ordin psihologic, pornind de la depresie şi mergând până la anxietate, accese de furie, dispute matrimoniale, teamă, dependenţă sau consum excesiv de substanţe. Terapia se bazează pe modul în care gândim (“cogniţiile” noastre), în care ne comportăm sau pe modul în care comunicăm în prezent, mai degrabă decât pe experienţele din copilărie. Sunt numeroase studiile care demonstrează că terapia cognitiv-comportamentală este la fel de eficientă ca şi tratamentul medicamentos în depresie, anxietate, comportament obsesiv sau în fobii. Mai mult, datorită faptului că pacienţii învaţă cum să se ajute singuri, îşi pot îmbunătăţi permanent comportamentul, chiar şi după terminarea terapiei.

Evaluarea pacienţilor

La începutul terapiei cognitiv-comportamentale, psihoterapeutul vă va solicita să completaţi o serie de formulare pentru auto-evaluare, astfel încât să poată analiza simptomatologia şi paleta de probleme. Sunt evaluate, în funcţie de caz, depresia, anxietatea, teama, furia, problemele fizice, personalitatea şi relaţiile cu cei din jur. Scopul acestei analize este acela de a colecta cât mai multe informaţii pentru ca apoi, împreună cu psihoterapeutul, să puteţi învăţa rapid ce probleme aveţi (sau nu aveţi) şi cât de grave sunt (sau nu sunt) acestea. Dumneavoastră sunteţi cel sau cea care, împreună cu psihoterapeutul, veţi pune la punct un plan al terapiei. Veţi stabili detalii precum intervalul de timp dintre şedinţe, relevanţa tratamentului medicamentos, diagnosticul, obiectivele, abilităţile necesare, nevoia de schimbare şi modul în care gândiţi, vă comportaţi şi/sau comunicaţi etc.

Cum arată o şedinţă de psihoterapie?

Spre deosebire de alte forme de terapie, nestructurate, în terapia cognitiv-comportamentală planul întâlnirii sau al şedinţei este stabilit de pacient împreună cu psihoterapeutul. În timpul acesteia puteţi include o analiză a şedinţei anterioare, a temelor pentru acasă, puteţi discuta una sau mai multe probleme, puteţi revizui ce aţi înţeles în întâlnirea anterioară, ce aţi învăţat, puteţi decide care e tema de lucru pentru întâlnirea următoare şi aşa mai departe. Obiectivul dumneavoastră este să vă rezolvaţi problemele şi nu doar să aveţi cui să vă plângeţi.

Tema pentru acasă

Dacă vă duceţi la o sală de fitness şi aveţi la dispoziţie un antrenor, probabil vreţi să învăţaţi cum să executaţi corect exerciţiile şi atunci când antrenorul nu este lângă dumneavoastră. Este un lucru valabil şi în cazul terapiei cognitiv-comportamentale: învăţaţi în timpul şedinţelor ce şi mai ales cum să faceţi în afara cabinetului psihologic, pe cont propriu. Cercetătorii au demonstrat că un pacient care îşi face temele cu sârguinţă îşi rezolvă problemele mai repede şi pe termen lung faţă de un pacient care nu doreşte să înveţe. Tema pentru acasă poate include notarea stărilor prin care treceţi, a gândurilor pe care le aveţi, ale comportamentului într-o anumită situaţie, o etapizare a activităţilor zilnice, stabilirea unor obiective, provocarea unor gânduri negative, colectarea de informaţii, găsirea unui mod diferit de comunicare cu cei din jur etc.