Depresia la adolescenţi poate fi tratată mai bine dacă medicamentaţia se combină cu psihoterapia

ScienceDaily apreciază că această combinaţie este mult mai eficientă în tratamentul adolescenţilor cu depresie majoră, rezultatele fiind mai bune decât în cazul în care s-a optat doar pentru una dintre metode.

Conform rezultatelor studiului tratamentului adolescenţilor depresivi, subiecţii cărora li s-a administrat fluotexină (Prozac) şi care au parcurs şi un plan terapeutic de orientare cognitiv-comportamentală pe parcursul a 36 de săptămâni au obţinut rezultate mai bune decât cei care au mers doar pe una dintre variante.

Aparent, administrarea de fluotexină naşte nişte semne de întrebare în cazul tinerilor. În timpul tratamentului, rata de suicid a celor care au luat doar medicamente a fost mai mare (15%) decât cea a adolescenţilor care au combinat cele două metode (8%). Acest lucru sugerează cercetătorilor faptul că includerea unei terapii de tip cognitiv-comportamental dă un plus de siguranţă şi scade vulnerabilitatea la suicid.

“În abordarea combinată, cele două tratamente se completează”, a spus doctorul John March de la Universitatea Duke, principalul autor al studiului. “Fluotexina poate disipa destul de repede simptomele fizice ale depresiei, iar terapia cognitiv-comportamentală îi ajută pe pacienţi să dobândească noţiunile necesare confruntării cu emoţiile negative.”

Doctorul Thomas Insel, directorul Institutului Naţional de Sănătate Mintală (SUA), apreciază că „depresia la adolescenţi este o afecţiune severă care trebuie şi poate fi tratată agresiv. Medicamentaţia antidepresivă, combinată cu psihoterapia, este o metodă sigură şi eficientă de recuperare a tinerilor care au această afecţiune.”

Studiul a fost efectuat pe 439 de persoane, având două durate de timp: 12, respectiv 36 de săptămâni, rezultatele fiind aceleaşi. La mijlocul tratamentului (după 18 săptămâni), rata de răspuns a pacienţilor care au ales combinaţia între cele două metode de tratament a fost de 85%, faţă de 69% (doar Prozac) sau 65% (doar psihoterapie). La 36 de săptămâni, rata de răspuns a crescut la 86%, faţă de 81% (atât Prozac, cât şi psihoterapie).

Adaptare după NIH, National Institute of Mental Health.

Furia, instinct de supravieţuire

Claxoane, fluierături, înjurături, ţipete, ceartă, scandal, încăierare, bătaie, lovire, ucidere – toate aceste cuvinte definesc într-un fel sau altul furia. O trăire, un sentiment sau o emoţie se poate transforma într-o secundă în furie – un sentiment cât de poate de normal – consecinţele fiind problemele la locul de muncă, în viaţa privată şi înrăutăţirea radicală a calităţii vieţii.

Asociaţia Americană a Psihologilor a elaborat o broşură care vine în sprijinul celor care vor să-şi înţeleagă şi să-şi controleze furia. Iată câteva dintre explicaţiile şi sfaturile oferite:

Charles Speilberger, psiholog specializat în studiul furiei, o defineşte ca fiind „starea care variază în intensitate de la iritare medie la ieşiri necontrolate şi chiar ură”. Ca orice altă emoţie, ea este însoţită de modificări de ordin psihologic şi biologic: atunci când se enervează, o persoană va avea un ritm cardiac mai accelerat, presiunea arterială va creşte, la fel cum se va întâmpla şi cu nivelul hormonilor, al adrenalinei şi al noradrenalinei.

Factorii care provoacă furia pot fi de ordin intern şi extern. O persoană (coleg de muncă sau şef), un eveniment (aglomeraţia din trafic, pierderea trenului sau a avionului) sau grija excesivă purtată unei persoane dragi (rudă sau prieten), inclusiv rememorarea unei traume, pot perturba ritmul normal de funcţionare şi pot provoca accese de furie.

Cel mai instinctiv mod de a ne exprima furia este agresivitatea. Furia este un răspuns adaptativ la ameninţare, ea inspirând manifestări ale puterii (în sensul agresiv al cuvântului) care ne permit să ne controlăm adversarul şi să ne apărăm atunci când suntem atacaţi. Normele sociale, legale şi chiar bunul simţ nu ne permit să ne manifestăm fizic împotriva celor care ne enervează şi de aceea avem nevoie, la nivel conştient şi inconştient, de metode şi de procese care să ne ajute să combatem sau să ne reprimăm sentimentele de furie.

Principalele trei abordări sunt: exprimarea, suprimarea şi calmarea. Exprimarea asertivă (şi nu agresivă) a furiei este cea mai sănătoasă metodă de manifestare. Procedând astfel, veţi învăţa cum să vă clarificaţi poziţia faţă de un subiect, nevoile pe care le aveţi, modul în care vă puteţi îndeplini obiectivele fără a-i jigni sau răni pe cei din jur. Asertivitatea înseamnă respect faţă de sine şi faţă de cei din jur.

Furia poate fi suprimată, transformată şi apoi redirecţionată, proces ce poate fi parcurs dacă vă delimitaţi de propriile sentimente, renunţaţi a vă mai gândi la cauza ce le-a produs şi începeţi să vă concentraţi asupra unui comportament constructiv. Pericolul acestei metode constă în faptul că, nefiind pregătiţi să vă descărcaţi astfel, o să vă consumaţi în interior, ceea ce vă poate afecta sănătatea (hipertensiune arterială sau depresie). Acumularea furiei poate amplifica problemele, ajungându-se chiar la exprimarea patologică a furiei prin dezvoltarea comportamentului de tip pasiv-agresiv sau a unui tip de personalitate cinică şi ostilă. Persoanele care jignesc permanent în stânga şi-n dreapta, care critică tot şi pe toată lumea şi care fac comentarii cinice nu au învăţat cum să-şi exprime furia în mod constructiv. Nu surprinde pe nimeni faptul că aceste persoane nu se înţeleg cu prea multă lume.

Nu în ultimul rând, furia trebuie calmată din interior. Aceasta nu înseamnă că trebuie să vă reprimaţi ieşirile, ci trebuie să controlaţi răspunsurile interioare, parcurgând o serie de paşi pentru a vă reduce ritmul cardiac, pentru a vă calma şi pentru a pune sentimentele pe plan secundar.

„Când niciuna dintre aceste tehnici nu funcţionează, cineva, undeva, sigur va avea de suferit”, concluzioneaza Spielberger.

Articolul complet aici.

60% dintre clienţi consideră că terapia nu s-a terminat la momentul potrivit

Într-un articol publicat de ScienceDaily.com la începutul acestui an, se arată că 60 la sută dintre persoanele care au apelat la serviciile unor clinici de psihologie consideră că programul terapeutic fie s-a terminat prea repede, fie a durat prea mult. Datele au fost prezentate de şeful Departamentului de Sănătate Mintală Comunitară din cadrul Facultăţii de Bunăstare Socială şi Ştiinţe Medicale a Universităţii din Haifa. “Chiar dacă toţi subiecţii au recunoscut că este natural ca un plan terapeutic să se termine la un moment dat, terapeutul şi clientul convenind asupra acestui aspect, rezultatele cercetărilor noastre arată că adesea lucrurile nu stau chiar aşa”, a spus profesorul Roe.

Rezultatele studiului, publicat în trei jurnale de specialitate (Bulletin of the Menninger Clinic, The Journal of the American Academy of Psychoanalysis & Dynamic Psychiatry si Psychology and psychotherapy: Theory, research and practice), arată că 84% dintre subiecţi au recunoscut că ei sunt cei care au decis încheierea terapiei. Restul de 16% au declarat că terapia s-a încheiat de comun acord sau că decizia i-a aparţinut terapeutului. Numai 40% dintre subiecţi au considerat că terapia s-a încheiat la momentul potrivit, 37% - că s-a terminat mai repede decât şi-ar fi dorit, iar 23% au apreciat că terapia a durat prea mult timp.

Motivul cel mai des invocat de clienţii care au decis să pună capăt terapiei a fost cel financiar (34,5%), pe locul doi clasându-se nepotrivirea cu terapeutul (27,6%). Pe de altă parte, cei care au considerat că terapia a durat prea mult timp au furnizat următoarele explicaţii: disconfortul în relaţia cu terapeutul (26,3%), pierderea speranţei că terapia va da roade (21,1%) şi dependenţa de terapeut (21,1%).

Subiecţii care au răspuns că planul terapeutic s-a încheiat la momentul potrivit s-au declarat satisfăcuţi de relaţia cu terapeutul. Factorii care au contribuit la formarea unei păreri bune despre terapeut au fost: sentimentul că încheierea terapiei este o formă de manifestare a independenţei; reflectarea aspectelor pozitive ale relaţiei terapeutice; reflectarea câştigului dobândit în urma parcurgerii terapiei.

“Chiar dacă experienţa clinică sugerează că terapeuţii trebuie să-şi ajute clienţii să se concentreze mai ales asupra aspectelor care ţin de trauma emoţională şi de dificultatea despărţirii, conform datelor studiului este la fel de important ca terapeutul să inspire optimism”, a apreciat profesorul Roe.

Armata americană decimată de suiciduri

Armata americană se confruntă cu o nouă problemă în Irak: numărul în creştere al suicidurilor. Joi, 30 mai, au fost date publicităţii datele potrivit cărora în anul 2007 s-au înregistrat în rândul militarilor 115 suiciduri (18,8 suiciduri la 100 000 militari) atât în SUA, cât şi în zonele de conflict, faţă de 102 suiciduri în 2006. Nu sunt incluse date referitoare la veterani sau la cei care-au ieşit din serviciul militar.

În ultimul an, 32 de soldaţi americani din Irak şi-au pus capăt zilelor. În pofida eforturilor depuse de oficialităţile militare în vederea îmbănătăţirii pregătirii psihologice şi a sănătăţii mintale, suicidul a fost principala cauză de deces non-combativ din ultimul an, producând aproximativ o treime dintre decesele non-ostile din Irak.

Colonelul Elspeth Ritchie, psihiatrul şef al armatei, consideră că această situaţie este una de normalitate. „Există despărţiri între prieteni, fără nicio legătură cu războiul, iar dificultăţile pot apărea în orice căsnicie, civilă sau cu unul dintre soţi lucrând în armată. Noi nu vedem o relaţie evidentă între conflict şi suicid.” Totuşi, el recunoaşte că gărzile prelungite pun la grea încercare rezistenţa psihică a militarilor.

În ultimii ani, armata SUA a operat o serie de modificări menite a preveni suicidul, noile măsuri contribuind la o monitorizare mai atentă a celor care sunt sub tratament medicamentos şi la reducerea numărului soldaţilor cu tulburări psihice din zonele de conflict.

Articolul complet aici.

Stresul acut

Stresul acut apare de obicei la o lună după ce o persoană a trecut printr-o experienţă neplăcută sau dureroasă de tipul unei ameninţări, unei tâlhării sau unui deces în familie, după un accident cu consecinţe serioase sau după o boală grea. La toate acestea, omul răspunde prin emoţii puternice, printr-o stare de teamă mai accentuată sau prin dezvoltarea sentimentului de neajutorare, uneori chiar de culpabilitate.

Încă din timpul primului război mondial, această stare a început să fie cunoscută sub numele de “suflu”, făcându-se analogia între explozia bombelor şi reacţia soldaţilor. În prezent, cei mai afectaţi sunt civilii, fiind tot mai clar că oamenii încep să sufere de stres acut într-o perioadă scurtă de timp şi semnalând simptomele imediat după o traumă.

Trauma poate fi definită în termeni medicali şi psihologici. Din punct de vedere medical, ea se referă la corpul uman (rănire, operaţie, accident). Această definiţie este de obicei asociată cu medicina de urgenţă. Din punct de vedere psihologic, însă, trauma are un înţeles diferit şi se referă în special la durerea emoţională, la tulburare sau la şocul psihic, acestea având adesea consecinţe pe termen lung atât la nivel mental, cât şi fizic.

Trauma psihică este un răspuns normal la un eveniment extrem şi presupune crearea memoriei emoţionale care este depozitată în profunzimea creierului uman. Se consideră că riscul apariţiei unei stări emoţionale puternice creşte odată cu expunerea la evenimentul traumatizant. Dacă privim manifestările violente din şcoli, de exemplu, un elev care a fost bătut va fi afectat fizic. Pe de altă parte, colegii care au asistat direct la bătaie vor fi mai afectaţi emoţional decât cei care doar au ascultat relatările legate de evenimentul în cauză. Dar chiar şi pentru cei din urmă, expunerea la violenţă poate fi traumatizantă. Din acest motiv, copiii şi adolescenţii care au fost expuşi la acte de violenţă sau la dezastre, fie ele relatate de mass media, trebuie monitorizaţi în timp pentru a detecta primele semne ale instabilităţii emoţionale.

Simptome

Pentru ca o persoană să fie diagnosticată cu tulburare acută de stres, simptomele trebuie să fi persistat între două zile (minimum) şi patru săptămâni de la evenimentul traumatic şi survine în decurs de patru săptămâni de la apariţia acestuia.

Dacă nu există alte afecţiuni de ordin mintal sau medical care să justifice simptomele, atunci se poate afirma că persoana respectivă suferă de tulburare acută de stres. Dacă simptomele persistă mai mult de o lună de zile, diagnosticul poate fi tulburare de stres post-traumatic.

Simptomatologia include: lipsa reacţiei emoţionale, senzaţia de detaşare, percepţia scăzută a spaţiilor înconjurătoare, depersonalizare, derealizare, amnezie disociativă, stare crescută de anxietate, stare crescută de somnolenţă, libidou scăzut, imagini recurente ale evenimentului traumatizant (gânduri, vise, halucinaţii), evitarea cu îndârjire a expunerii la gânduri, emoţii, discuţii, locuri sau oameni care i-ar putea aminti de traumă etc.

Oamenii au în ei instinctul de supravieţuire care intră în funcţiune imediat ce este percepută o ameninţare. Natura stresului acut este la fel de normală. Impulsul este transmis instantaneu şi transformat în bătăi mai accelerate ale inimii, în presiune arterială mai mare, în transpiraţie, în respiraţie, în metabolism şi în încordări ale muşchilor. Răspunsul cardiac imediat şi accelerarea metabolismului sunt elemente esenţiale ale mobilizării pentru luptă.

Citeşte mai multe aici.

Cum să-ţi alegi psihoterapeutul?

Psychology Today oferă cititorilor săi un ghid practic de alegere a psihoterapeutului. Este genul de informaţie de care orice individ are nevoie, motiv pentru care am adaptat sfaturile revistei americane la contextul românesc.

1. Locaţia. Este un detaliu important, mai ales în condiţiile de trafic din marile oraşe din România. Distanţa de parcurs înseamnă timp, iar timpul este o resursă neregenerabilă. Totuşi, atunci când aţi găsit specialistul potrivit, distanţa nu mai reprezintă un obstacol. În practica privată, există şi psihoterapeuţi care oferă servicii de tip "house call", adică vizite la sediul sau domiciliul clientului.

2. Siguranţă. Asiguraţi-vă că specialistul la care apelaţi este recunoscut de instituţiile abilitate. Dacă nu sunteţi sigur(ă), căutaţi în baza de date a Colegiului Psihologilor din România - registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică.

3. Specializare. Întrebaţi-vă psihologul ce competenţe are. Ca în orice alt domeniu, şi în psihologie există o serie întreagă de specializări: psihologie clinică, consiliere psihologică, psihoterapie, psihologia muncii şi organizaţională, psihologia transporturilor şi a serviciilor, psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale. De asemenea, psihoterapia are şi ea abordări diferite, conform şcolilor/curentelor în care s-au format psihologii (cognitiv-comportamentală, psihanalitică, adleriană, etc).

4. Gradul de confort. Psihologul/psihoterapeutul este persoana căreia îi veţi destăinui mare parte a secretelor dumneavoastră. Doriţi ca această persoană să fie un bărbat sau o femeie? Limba în care comunicaţi poate fi o barieră. Ce limbi străine vorbeşte psihologul la care apelaţi? Terapeutul are o experienţă mai bogată în tratarea unei probleme sau disfuncţionalităţi. Nu ezitaţi să căutaţi pe forumuri sau să întrebaţi prietenii care au sau au avut aceleaşi tulburări, care au apelat la un specialist şi care au fost sau nu mulţumiţi de rezultate.

5. Prima impresie. Înainte de a face alegerea finală, mergeţi la doi-trei specialişti. Chiar dacă în aparenţă pare scump, investiţia totală poate fi redusă atunci când aţi întâlnit specialistul care vă oferă încredere şi sfaturi pertinente, care comunică bine cu dumneavoastră şi în faţa căruia vă puteţi deschide sufletul fără teamă.

6. Aspectul financiar. Când sunaţi pentru a stabili prima întâlnire, întrebaţi cât costă şi cât durează aceasta. Cum şedinţele de psihoterapie nu sunt încă suportate de planul naţional de asigurări de sănătate, aspectul financiar nu este unul de neglijat.

7 mituri legate de alcool

1. Un alcoolic nu se poate lăsa brusc de băut. Teoretic, aşa este. Dacă persoana a fost diagnosticată ca fiind „dependentă de alcool”, răspunsul este „nu”. Foarte rar se întâmplă ca un dependent să se lase brusc de băut. Dar cei care nu sunt dependenţi, ci au doar probleme legate de alcool, îşi pot impune o limită, aceasta fiind chiar zero, în ceea ce priveşte cantitatea de alcool consumată.

2. Toţi cei care beau sunt alcoolici sau au probleme cu alcoolul. Fals. Sunt consumatori ocazionali care nu au avut şi nu vor avea niciodată probleme cu alcoolul. Există o serie de patru întrebări elaborate de John Ewing (în engleză cunoscute sub denumirea de „testul CAGE”). Răspunsul afirmativ la oricare dintre cele patru întrebări sugerează posibilitatea existenţei unei probleme cu alcoolul. Dacă aveţi vreo rudă sau vreun prieten despre care credeţi că face abuz de alcool, încercaţi să-l convingeţi să meargă la un specialist pentru o evaluare sau, dacă este necesar, pentru rezolvarea problemei.

3. Există riscul unei predispoziţii genetice a copiilor care provin din familii în care cel puţin unul dintre părinţi este alcoolic. Adevărat, sunt studii numeroase care identifică o serie de factori de risc pentru ca un consumator ocazional să devină dependent de alcool. Printre aceşti factori se numără: membrii ai familiei (fraţi sau părinţi) dependenţi de alcool; presiune excesivă a anturajului; relaţii de familie disfuncţionale (atât de cuplu, cât şi între părinţi şi copii); conflicte familiale excesive (inclusiv violenţă domestică); sănătate mentală precară a membrilor de familie; rezistenţă scăzută la stres (în familie şi/sau la locul de muncă).

4. Cei care au probleme cu alcoolul nu se vor lăsa niciodată de băut. Fals. Există metode prin care astfel de persoane îşi pot rezolva problema, una dintre acestea fiind psihoterapia cognitiv-comportamentală. În acelaşi timp, persoana în cauză îşi poate stabili propriile reguli sau justificări pentru a se auto-proteja: nu-mi place gustul; nu-mi place starea pe care mi-o produce; vreau să mă controlez singur; mă simt mai bine când sunt treaz; ştiu că, mai târziu, alcoolul o să-mi dăuneze sănătăţii; în fiecare an mor mii de oameni care s-au urcat băuţi la volan; nu mai vreau să beau.

5. Nu este bine să vorbesc cu familia sau cu prietenii despre problemele mele cu alcoolul. Greşit: chiar dacă aveţi impresia că familia sau anturajul se vor distanţa, se vor supăra sau vă vor ocoli, este bine să aveţi sprijinul primar atât de necesar. Familia poate căuta specialişti sau instituţii specializate. Prietenii pot discuta cu experţi sau medici pentru a înţelege mai bine care este natura problemei şi care sunt paşii de urmat. Atât familia, cât şi prietenii vă pot oferi sprijinul social – uneori chiar financiar – extrem de necesar în urmarea unei cure sau a unei terapii.

6. Un alcoolic va rămâne alcoolic toată viaţa sa. Adevărat şi fals. Marea majoritate pot să se lase de băut fără a lua medicamente, dar consumatorii care prezintă simptome de dependenţă într-un grad moderat spre sever trebuie ţinuţi sub observaţie strictă şi au nevoie de tratament medicamentos. Procesul se numeşte dezintoxicare. Chiar şi după o astfel de cură, unele studii raportează o minoritate care rămâne „curată” cel puţin un an de zile, în timp ce alţi dependenţi au perioade de abstinenţă urmate de recăderi. Există, însă, şi o parte formată din cei ce nu se pot lăsa de băut. Trebuie subliniat faptul că un număr mare a celor ce încearcă să se lase de băut au cel puţin o recădere până ajung la abstinenţa totală. Deosebit de importantă este restructurarea sau reabilitarea, fază în care psihoterapeutul vă învaţă cum să identificaţi situaţiile sau sentimentele care vă îndeamnă spre pahar şi vă prezintă metodele prin care vă puteţi rezolva problemele fără a apela la alcool.

7. Cura de dezintoxicare sau terapia poate dura şi ani de zile. Depinde de faza în care a fost depistată, respectiv recunoscută, dependenţa sau problema cu alcoolul. În primă instanţă, persoana în cauză este sfătuită să se lase de băut. A doua fază (doar în cazul dependenţilor) este cea de dezintoxicare şi poate dura 2-3 săptămâni. În următoarele 3-12 luni se va parcurge o etapă în care vor fi combinate tratamentul medicamentos cu psihoterapia, consilierea familiei, terapia de grup şi restructurarea cognitivă. Ultima fază este cea de abstinenţă şi prevenire a recăderii şi poate dura între 3 şi 5 ani sau chiar mai mult (în funcţie de gravitate).