Dicţionar de criză

funemployed = people who have found they enjoy being out of work.

Persoanele care au fost disponibilizate din cauza crizei au devenit "funemployed": au timp să citească blogguri, au inspiraţie să scrie pe site-ul / blogul personal, citesc mai mult, descoperă "social media" (facebook, Twitter, Flickr etc) şi fac update-uri în mod constant, petrec mai mult timp în aer curat.

Pentru aceşti oameni paharul este pe jumătate plin.

Drogurile, problema noastră, a tuturor

Miercuri 24 iunie, cu două zile înainte de Ziua internaţională de luptă împotriva drogurilor, a fost dat publicităţii Raportul mondial privind drogurile 2009.

Am parcurs şi eu documentul şi am considerat că merită să extrag câteva aspecte:

• numărul de cazuri tratate în România în anul 2007 (cifra nu reprezintă neapărat "persoane", ci numărul de "episoade" tratate) a fost de 1 893, singura opţiune pentru tratament fiind spitalizarea
• la chestionarul aplicat elevilor cu vârsta între 15 şi 16 ani, la capitolul "consum de heroină" şi "cocaină", tot în anul 2007, cifra din dreptul României este "0"
• aceasta se transformă în "2,3" atunci când întrebarea a vizat consumul de amfetamine, în "4" în cazul consumului de canabis" şi în "1" în cazul consumului de ecstasy
• numărul persoanelor depistate cu droguri asupra lor a crescut de la 944 în anul 2004 la 1 620 în 2006.

Pentru cei care doresc să afle mai multe, comunicatul de presă este disponibil aici, iar versiunea integrală a raportului poate fi descărcată de aici.

Violenţa intră în casă prin ecranul TV

În urmă cu câteva săptămâni, o bunică îmi povestea cum nepoţelul ei a vrut să se arunce pe stradă, în faţa unei maşini. Când a explicat gestul, copilul a povestit cu inocenţă că a văzut el la televizor cum trecea un camion peste un nene, iar nenea n-a păţit nimic. Nu a trecut mult şi am văzut şi eu la Pro TV un spot promoţional al unei emisiuni de magie. Cel mic avea dreptate: peste nene urma să treacă un compresor. Promo-ul a fost repetat de câteva ori în cursul aceleiaşi zile, la ore accesibile copiilor şi în cadrul unor programe care nu erau interzise minorilor.

Un studiu efectuat de Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de Comunicare şi finanţat de UNICEF arată că numărul actelor de violentă care pot fi urmărite într-o oră de transmisie televizată variază de la 23,4 la Pro TV la 9 la TVR1. Ce este mai grav, însă, urmează: cele trei canale destinate exclusiv copiilor şi monitorizate de CSMNTC conţin 37 de acte de violenţă în 60 de minute (Jetrix), 31 de acte (Cartoon Network) şi "numai" 20 (Minimax), valoarea din urmă fiind aşadar apropiată de cea mai mare valoare măsurată pentru canalele pentru adulţi (23,4).

În ceea ce priveşte durata totală maximă a unui act de violenţă care poate fi urmărită într-un interval de 60 de minute, această măsoară 22,6 minute (OTV) sau 16 minute (Pro TV).

"Tipologia violenţei arată care este repartiţia procentuală a tipurilor de violenţă (fizică, verbală, psihologică, economică, socială, sexuală) pe canale. Pe primul loc ca pondere a frecvenţei se plasează violenţa verbală, cu aprox. 44%, urmată de cea fizică, cu 33.6%, psihologică cu 9%, economică cu 8,4%, socială cu 4,1% şi sexuală cu 1%. Ponderea fiecărui tip de violenţă depinde de canalele analizate, ca şi de specificul fiecărui canal. Astfel, OTV, prin natura emisiunii analizate, are cea mai mare pondere a violenţei de tip verbal (75.6% din toate tipurile de violenţă), ca şi cea mai mică pondere a violenţei de tip fizic: 6.5%. Canalul care a prezentat cea mai mare parte a actelor de violenţă fizică este PROTV (57.4%), unde au predominat filmele de acţiune. Formele de manifestare ale violenţei fizice cel mai des prezente pe micul ecran sunt bătăile şi omuciderile, care împreună reprezintă 46% dintre toate formele de manifestare ale violenţei fizice. Pe primul loc în topul formelor de manifestare a violenţei verbale se află ţipetele şi ridicările de ton, cu o pondere de 28%, urmată de formele de tipul violenţă verbală de întreruperilor celuilalt (16%). În ceea ce priveşte violenţa psihologică, pe primul loc ca formă de manifestare se află ameninţare, cu cca. 70% din numărul total al actelor de violenţă de acest tip. Cel mai des difuzate forme de manifestare a violenţei economice sunt incendierile (accidentale sau premeditate) şi furturile. Mai mult de jumătate dintre formele de manifestare a violenţei sociale sunt sinucideri. Deşi au fost întâlnite doar 20 de acte de violenţă de tip sexual, formele de manifestare pentru acest tip de violenţă au acoperit o plajă largă, de la hărţuire sexuală şi viol până la pornografie, prostituţie şi pedofilie."

În cazul în care aveaţi vreun dubiu vis-a-vis de reacţia copilului amintit în primul paragraf, iată ce spune studiul: "Faptul că în aproape 44% din actele de violenţă mediatizate nu sunt prezentate consecinţele actelor de violenţă pentru victimă poate conduce la formarea opiniei în rândul telespectatorilor tineri şi foarte tineri că violenţa nu are urmări asupra victimelor ei."

Sumarul executiv al studiului conţine un capitol dedicat exclusiv violenţei de pe canelele TV pentru copii. Îl redau integral, cu speranţa că părinţii care-l vor citi se vor gândi de câteva ori înainte de a lăsa telecomanda la îndemâna copiilor.

Reprezentarea violenţei televizuale pe canalele pentru copii

Pornind de la constatarea că, desenele animate difuzate pe canalele internaţionale sunt cele mai consumate programe TV de către copii (în lipsa unor programe autohtone special dedicate lor) şi de la ideea că nu putem să sancţionăm (cel puţin nu atâta timp cât este difuzată de canale internaţionale) violenţa din desenele animate (DA), am realizat un demers de „cunoaştere” a ei, cunoaştere care ar trebui să ne permită fie să protejăm copiii prin limitarea timpului sau limitarea accesului la anumite tipuri de desene animate, fie, şi aceasta ar fi soluţia dezirabilă, să „educăm” copiii astfel încât să diminuăm efectele negative ale acesteia. Din păcate, această ultimă soluţie este şi cel mai greu de realizat, ea deschizând marea dezbatere a media literacy, dezbatere care durează în occident din anii ’60-’70. A face pe tinerii telespectatori să înţeleagă mecanismele narative care aduc uneori violenţa de tip ficţional în registrul legitimului (binele care restabileşte ordinea ameninţată de principiul răului, poate folosi şi el violenţa, dar strict în acest registru), sau al logicului (Propp a arătat, în analiza basmului, că o secvenţă inerentă a acestuia este ameninţarea sau chiar acţiunea răului care pune în pericol ordinea „firească” a lucrurilor, legea morală etc.) sau al ludicului (cel care „dezamorsează” situaţia prin efectul comic pe care îl stârneşte) îi pregăteşte pe aceştia să observe şi să înţeleagă derapajele care au început să existe în aceste forme ficţionale pentru copii. Vorbim despre derapaje deoarece literatura pentru copii şi, prin extindere, ficţiunea televizuală (animată sau nu) adresată aceloraşi consumatori, ar trebui să beneficieze de un maniheism structural care să nu pună probleme de interpretare valorică micului lector; în ultimul timp însă, aceste poveşti sunt din ce în ce mai complexe, într-un registru postmodern , autoreflexive uneori , practicând un metadiscurs alteori, distanţându-se de mai vechile basme sau chiar amalgamându-le într-un dadaism animat.

Au fost cercetate trei canale pentru copii: Cartoon Network (CN), Jetix (J) şi Minimax (MM), timp de o săptămână (săptămâna 5-11 ianuarie 2009), patru ore pe zi. Alegerea acestor patru ore a fost făcută în funcţie de un algoritm prin care să fie analizate toate emisiunile (de pe parcursul unei zile ) care sunt difuzate pe aceste canale prin varierea celor patru ore zilnice.
La nivel general, pe întreaga perioadă monitorizată s-au înregistrat 2005 acte de violenţă în desenele animate de pe cele trei canale. Media per canal este de 668 acte de violenţă, cel mai violent canal, din punct de vedere al frecvenţei „pure”, fiind Jetix-ul, cu 852 de acte, urmat de Cartoon Network (815 acte) şi de MM, cu 338 acte. Pentru comparativitate, am construit indicatori compuşi care să exprime frecvenţa medie pe unitate narativă sau pe unitate de timp. Astfel, în ceea ce priveşte frecvenţa medie per emisiune, clasamentul rămâne acelaşi, dar diferenţele dintre canalul cel mai violent şi următorul se accentuează: pe canalul Jetix sunt, în medie, 14 scene de violenţă pe emisiune, în timp ce pe CN sunt doar 9 iar pe MM sunt 6 scene. Menţionăm de asemenea că, în timp ce pe canalele CN şi J nu a existat nicio emisiune fără cel puţin un act de violenţă (ceea ce automat îi dădea eticheta respectivei emisiuni de emisiune violentă), pe canalul Minimax au existat astfel de emisiuni . Şi în ceea ce priveşte frecvenţa medie a violenţei per unitatea de timp (oră) Jetix-ul este cel mai violent canal (37 scene pe oră de emisiune), urmat de CN cu 31 de acte şi de MM cu 20 de acte de violenţă pe oră.
Un alt indicator de măsurare a violenţei televizuale (VTV), considerat foarte „obiectiv”, este cel al duratei actelor de violenţă. Relevanţa acestuia este dată de faptul că unele studii au arătat că micul telespectator suportă mai bine mai multe scene de violentă scurte decât mai puţine scene de violenţă dar mai lungi . CN este canalul care are cea mai mare durată medie a unui act violent (15’’, faţă de 11’’ pe J şi 10’’ pe MM).

Un indicator compus folosit pentru studiul VTV este cel care uneşte frecvenţa de durată dând ponderea violenţei în cadrul unei emisiuni. Altfel spus, cât la sută din durata unei emisiuni este reprezentată de scene de violenţă. După acest indicator, cel mai violent canal este CN, în cadrul căruia, 13,3% din durata unei emisiuni medii este ocupată de violenţă, în timp ce cel mai puţin violent canal este MM-ul cu doar 5,4% din emisiuni cu violenţă. J-ul, cu 11,5% violenţă este apropiat de media per canal (10,7% violenţă din durata unei emisiuni). Traducând procentele în minute, găsim că în cadrul unei ore de program, pe un canal de DA, sunt 6,4’ de violenţă.

Din punct de vedere a tipurilor VTV, la nivelul tuturor canalelor, cea mai mare cantitate de violenţă este de tip fizic, 52% dintre acte fiind de acest tip, urmată de V verbală, cu 29% dintre acte, de cea psihologică, 13%, cea economică (4%) şi socială (2%). La nivelul fiecărui canal, există variaţii mari ale tipurilor de violenţă, nu doar ca cifre, ci şi ca structură. Astfel, dacă pe J şi CN cea mai frecventă violenţă este cea fizică(59,5% şi 53,6%), pe MM cea mai frecventă violenţă este cea verbală, cu 39,3% dintre acte, urmată de cea fizică cu 33,4%. De asemenea violenţa psihologică variază puternic de la un canal la altul: pe MM, violenţa psihologică în stare “pură” (adică fără a însoţi alte acte de violenţă) este la cel mai ridicat nivel (aproape o cincime din numărul de acte de pe respectivul canal), în timp ce pe Jetix aceasta ajunge doar la o pondere de 8% din totalul actelor de violenţă difuzate pe respectivul canal. Ori această variaţie dă seama de profilul canalului, de înclinaţia lui spre o violenţă simbolică/„soft” sau spre o violenţă concretă/„hard”: MM este un canal cu violenţă „soft”, în timp ce pe J si CN violenţa este „hard”.

Au mai fost analizate şi alte aspecte care califică la nivel calitativ scenele de violenţă, cum ar fi: actanţii violenţei, contextele de semnificare ale acestora, intenţionalitatea etc.
Ca o concluzie vom spune că nu se poate vorbi despre o “ierarhie” definitivă a violenţei pe aceste canale, depinzând de fiecare dată de indicatorul pe care îl avem în vedere. O afirmaţie tranşantă putem face despre canalul Minimax care, după toţi indicatorii, este cel mai puţin violent canal. Vorbind însă de profilul canalelor J şi CN, trebuie să observăm că acestea sunt net diferite în ceea ce priveşte violenţa transmisă. Astfel, în timp ce J-ul difuzează mai multă violenţă (fiind superior în ceea ce priveşte frecvenţa actelor de violenţă), pe CN acestea durează mai mult (durata actelor de violenţă fiind aici mai mare). Dacă teoriile despre care am vorbit mai sus, privind nocivitatea mai ridicată a actelor de violenţă lungi, faţă de cele mai dese este adevărată şi universal valabilă, atunci canalul CN, deşi cu mai puţine scene de violenţă, este totuşi mai periculos decât canalul Jetix.

Şi băieţii cresc câteodată

Copilărie. Adolescenţă. Maturitate. Bătrâneţe. Simplu, nu? Sunt patru etape ale vieţii pe care orice om le parcurge de-a lungul existenţei sale. Complicaţiile apar odată cu pragurile dintre primele trei stadii ale dezvoltării umane. Poate nu întâmplător, cel mai dureros este pragul dintre copilărie şi adolescenţă pentru că, citând o vorbă din popor, după ce ne-am lovit cu capul de sus suntem întotdeauna atenţi la pragul de jos.

Copii fiind, ne dorim să creştem cât mai repede pentru a putea fi deopotrivă cu cei pe care îi ridicăm la rangul de modele: colegii de şcoală, vecinii de bloc sau prietenii din cartier. Odată ajunşi la adolescenţă, principalul gând care ne frământă este acela de a scăpa de sub tutela părinţilor şi de a lua propriile decizii. Responsabilităţile nu intră în calcul pentru că vrem o libertate cu clauze. Părinţii trebuie să ne finanţeze nevoile, uneori chiar capriciile, însă le este strict interzis amestecul în treburile interne.

În mod natural, etapa următoare este trecerea la maturitate. Femeile vor fi întotdeauna curioase să ştie când şi cum se coc bărbaţii, când se consideră aceştia desprinşi de fusta mamei şi când devin pregătiţi să-şi asume responsabilitatea care derivă din poziţia de cap al familiei.

Aş începe prin a aminti că în istoria noastră recentă, atunci când se întâlneau doi bărbaţi, prima întrebare care apărea într-o discuţie era: tu din ce leat eşti? Era momentul care delimita taberele şi care marca respectul reciproc. Adesea, conjunctura era legată de armată, perioadă în care flăcăii fuseseră rupţi de familie şi în care trecuseră prin încercări diverse, depăşind momentele grele şi învăţând la cald lecţiile de viaţă.

Astăzi armata este opţională, iar cei care decid să se înroleze sunt priviţi cu suspiciune. Odată stagiul militar terminat, însă, ei se întorc în comunitate şi sunt admiraţi pentru dârzenia lor. Dintr-o dată, nu mai sunt consideraţi "puiul mamei", fiind perfect pregătiţi să treacă prin şi peste greutăţile vieţii. Stagiul de iniţiere - un prag psihologic - a fost depăşit, băiatul fiind forţat să se obişnuiască şi să respecte un set de norme (sau reguli) impuse, să se descurce în situaţii deosebite, să-şi asume răspunderi.

Vă întrebaţi, pe bună dreptate, ce se întâmplă cu voinicii care nu mai fac armata... Nevoia individului de apartenenţă la grup se manifestă indiferent de sex sau vârstă, motiv pentru care tinerii adulţi aderă la ideologii, anturaje şi asocieri în care, pentru a-şi dovedi bărbăţia - lor înşişi şi membrilor grupului - au de parcurs nişte "ritualuri" care, nu de puţine ori, intră în conflict cu legea. Pe de altă parte, cei care sunt mai retraşi ajung să sufere de anxietate pentru că se văd puşi în faţa unor provocări pentru care nu au fost pregătiţi. Un astfel de exemplu este căsătoria, lucru pe cât de banal, pe atât de natural, dar care, în cazul unui încă-adolescent necălit, poate produce inclusiv stări de panică.

Nu susţin reintroducerea stagiului militar obligatoriu, dar capacitatea indivizilor de a depăşi bariera psihologică a ruperii de părinţi şi de a se adapta la noul mediu este un barometru al societăţii în care trăim.

Consumul de alcool în Uniunea Europeană şi consecinţele sale

"Europa înregistrează cea mai mare rată de băutori şi cel mai ridicat nivel al consumului de alcool pe cap de locuitor din lume. Cotele mari ale consumului de alcool se reflectă în problemele de sănătate publică, inclusiv violenţă, criminalitate, afecţiuni (ex. ciroza hepatică), scăderea productivităţii muncii, absenteism, divorţuri şi decese accidentale."

Cu aceste cuvinte începe raportul privind disponibilitatea băuturilor alcoolice în Uniunea Europeană (2009), ale cărui concluzii sunt:

• de la mijlocul anilor '90, băuturile alcoolice au devenit tot mai uşor de procurat în majoritatea statelor membre UE
• există o legătură strânsă între disponibilitate şi consumul de alcool
• la fel de strânsă este şi legătura dintre consumul de alcool şi principalele trei consecinţe ale sale: numărul răniţilor în accidentele de maşină, numărul deceselor înregistrate în accidentele de maşină şi numărul cazurilor de ciroză hepatică
• consumul de alcool transfrontalier datorat diferenţelor de taxe / preţ poate contribui la creşterea ratei de consum de alcool şi a consecinţelor acestuia.

Consumul de alcool a crescut în perioada 1985-2003 în marea majoritate a statelor europene. Referindu-mă doar la România, datele arată că berea a câştigat teren (4,03 litri pe cap de locuitor în 2003 faţă de 2,95 litri în 1985) în faţa vinului (3,04 litri pe cap de locuitor în 2003 faţă de 4,09 litri în 1985), consumul de spirtoase rămânând relativ acelaşi (2,4 litri în 2003 faţă de 2,65 litri în 1985).

În ceea ce priveşte efectul consumului de alcool asupra sănătăţii, numărul de cazuri de ciroză hepatică înregistrate în România a crescut de la 35 la 100 000 locuitori în 1990 la 47 în 2003.

Raportul arată că o creştere de 1% a consumului de alcool pe cap de locuitor atrage după sine o creştere cu 0,85% a accidentelor de maşină soldate cu decese şi cu 0,61% a accidentelor de maşină soldate cu răniţi. Conform unui alt studiu, elaborat în 2004, 2 dintre cele mai periculoase 20 de zone din Europa din punctul de vedere al numărului de accidente de maşină se află în România: nord-estul ţării (cu 1.160 de morţi la milionul de locuitori) şi sudul Munteniei (1.031 decese la milionul de locuitori).

Vin sărbătorile, beţi cu măsură şi conduceţi cu grijă!

Alegerea ne aparţine. Mereu!

Ultimele două zile m-au pus în faţa unor experienţe mai speciale. Nu le-aş spune inedite, ci doar privite din alt unghi, din altă poziţie, din altă perspectivă.

Prima dintre ele a fost vizita la Penitenciarul Rahova, despre care scrisesem deja. Nu sunt puţini cei care se vor mira auzind că acest moment mi-a stârnit nostalgia, având în vedere că am lucrat o perioadă gard în gard cu Penitenciarul Rahova, în cadrul Brigăzii Speciale de Intervenţie a Poliţiei. Acum "am sărit gardul", dacă mă pot exprima astfel, şi am trecut dincolo de nişte porţi închise celor care nu sunt angajaţi ai acestei instituţii şi celor care îşi asumă răspunderea vieţii încărcate de problemele zilnice.

Motivul vizitei a fost legat de Festivalul One World Romania şi de proiecţia unuia dintre cele 35 de filme documentare înscrise în festival. Rene, căci aşa se intulează filmul, şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă în celulă. Momentele sale de libertate sunt pasagere şi se termină, mai devreme sau mai târziu, în acelaşi loc: la închisoare. Vizionarea filmului, la care au participat şi aproape 50 de deţinuţi, a fost urmată de o discuţie cu toţi cei prezenţi. O ocazie rară pentru orice om liber să afle cum gândeşte un semen care a ajuns după gratii şi ce aşteptări au deţinuţii de la stat sau de la societate.

Una dintre temele discuţiei a gravitat în jurul alegerilor pe care le facem în viaţă, cu tot ceea ce implică ele. Dacă ar fi să luăm aceeaşi situaţie în care să punem chiar şi zece persoane, fiecare va lua altă decizie: în funcţie de educaţie, de vârstă, de sex, de experienţa de viaţă, de religie, de influenţa anturajului sau de presiunea socială. Ce îi determină pe unii să comită infracţiuni? Cât de greu este să faci alegerea potrivită şi, mai ales, cât de pregătiţi suntem să trăim împăcaţi cu decizia pe care am luat-o, să ne acceptăm statutul de om liber sau de rezident al unei închisori?

Mulţi dintre deţinuţi sunt de părere că statul nu face nimic pentru ei, că societate îi uită sau îi marginalizează. Alţii se plâng de faptul că, după executarea pedepsei, sunt consideraţi în continuare infractori şi nu îşi pot găsi un loc de muncă. Sunt şi situaţii în care un deţinut este mulţumit cu ceea ce primeşte acolo, după gratii, mâncarea, acoperişul de deasupra capului, serviciile medicale însumând mult peste ceea ce şi-ar permite ca om liber.

Şi atunci, ce alegem? Iar după ce am ales, suntem împăcaţi cu alegerea făcută?

# # #

A doua experienţă a fost una teatrală. Piesa de teatru la care am fost aseară se numeşte Cum m-am lăsat, este scrisă de Hannes Stein şi este interpretată de Anca Sigartău şi 1Q-Sapro. Dialogul dintre cele două personaje vizează gândirea şi, iarăşi, deciziile sau alegerile pe care le facem. Gânditul, se spune în piesă, este periculos, "gândirea fiind un dialog continuu şi tăcut cu sine". Având în vedere că cel mai mare duşman al omului este omul însuşi, cele mai bune măsuri pe care le poate lua acesta împotriva gânditului sunt vorbitul (cu mâinile la urechi, pentru a nu asculta şi pentru a nu auzi ce spun alţii), băutura sau drogurile.

"Avantajul enorm al alcoolului este că există la îndemână aproape peste tot în lume. Un alt avantaj este acela că organismul omenesc absoarbe alcoolul ca un burete. Aproape nu există alt produs chimic care să fie tolerat în organism într-o concentraţie de până la 5 la mie în sânge." "În cazul unui consum constant de alcool, părţi ale creierului suferă leziuni, iar masa cenuşie scârboasă din capul dvs se descompune văzând cu ochii. Aveţi şanse mari la o psihoză alcoolică de lungă durată, ..., vă pierdeţi memoria recentă. Firesc, printre toate acestea chiar nu vă mai rămâne suficient timp pentru gândire."

Şi dacă efectul dorit nu este obţinut, atunci mai aveţi dreptul la extra-opţiuni: canabis, ecstasy, cocaină, LSD... După care puteţi urma exemplul strălucit al extremiştilor spanioli, strigând: Viva la muerte! "Oricum este totuna prin ce mijloc veţi ajunge la capătul drumului."

Ce alegeţi? De ce? Sunteţi împăcaţi cu alegerea făcută?

One World - festival de film documentar

Astăzi încep proiecţiile filmelor înscrise în festivalul de film documentar One World Romania, ediţia a doua.

Filmele au fost împărţite în cinci categorii tematice: După douăzeci de ani, Filmul ca tratament, Prezentul la control, Trecutul imperfect şi La graniţă. Toate ilustrează experienţe de viaţă, individuale sau comune, interesante prin mesajul pe care-l transmit şi prin discuţiile pe care le generează.

Eu voi participa la dezbaterea filmului Rene, care se va desfăşura în Penitenciarul Rahova, şi la cea care va urma proiecţiei filmului Hold Me Tight, Let me Go, de la Eurocinema Tinerimea Română.